Legenda potopului
In scrierile sumeriene, respectiv in legenda genezei, se spune ca oamenii creati de Enlil, o data cu inmultirea lor peste masura, nu se mai imperecheau cu zeii, scapand de sub controlul acestora. Oamenii au inceput sa se imperecheze intre ei, speta umana incepand sa degenereze. Astfel, acestia au inceput sa piarda din caracterele zeilor, respectiv, durata lor de viata a inceput sa scada drastic, nu mai erau atat de inalti precum zeii, nici atat de inteligenti si nici frumosi ca acestia. Daca Enlil ii iubea pe oameni, fiind creatia sa, in schimb, Enki ii repudia si dorea cu orice pret starpirea spetei umane. Intre cei doi frati, Enki si Enlil, datorita urei, respectiv iubirii lor pentru oamenim incep sa apara animozitati ce se acutizeaza continuu.
Odata, in timp ce zbura cu carul sau de foc in inaltul cerului, Enki observa ca muntii de gheata dincele doua tinuturi vesnic inghetate, incep a se topi, apale navalind furioase sa acopere intregul uscat. Enki coboara in Sumeria, convoaca pe ceilalti unsprezece zei din “Consiliu” fiind si fratele sau Enlil printre acestia, si, sub prestare de juramant ca nu-i va anunta pe oameni despre aceasta, le expune intreaga situatie, stabilind cu totii un “plan de masuri”. Dar, Enlil, avea un sclav preferat care il servea, pe Udnapishtim, incalca juramantul depus, si-l cheama la el. Enlil il avertizeaza pe Udnapishtim ca, peste sapte zile va incepe potopul, apele vor navali in Sumeria atat de pe uscat cat si din ceruri si-l sfatuieste sa-si construiasca o corabie, dandu-i si dimensiunile.
Udnapistim ii spune “maritului zeu” ca nu stie sa-si construiasca corabia, la care, Enlil il sfatuieste sa-si angajeze mesteri corabieri si, la terminarea acesteia, sa o calafatatuiasca bine atat in interior, cat si in exterior, si “sa ai grija ca unica usa pe care i-o vei face, sa fie bine inchisa, pentru a nu navali apele inauntru”. Enlil il sfatuieste pe Udnapishtim sa imbarce in corabia sa, din fiecare specie de animale, cate o pereche. Sclavul Udnapishtim il intreaba pe stapanul sau cum va sti cand va veni potopul, la care Enlil ii raspunde: “atunci cand vei vedea carele noastre de foc inaltandu-se la ceruri iar cenusa cazand pe Pamant, atunci sa te imbarci pentru ca in curand vor navali apele”.
Dupa Sitchin, cenusa ce pica din cer, era rezultatul arderii combustibilului carelor de foc ale zeilor Anunnaki ce paraseau pamantul, conform planului stabilit. Udnapishtim, familia sa si mesterii corabieri cu familiile lor s-au inbarcat pe corabie odata cu navalirea puhoiului de ape. Conform legendelor sumeriene, corabia lui Udnapishtim a plutit vreme de 400 de zile, dupa care s-a oprit pe muntele Ararat. Udnapishtim, corabierii si familiile acestora si-au cladit locuinte pe muntele Ararat, iar urmasii lor nu au putut cobori cu locuintele la ses, deoarece, timp de 1500 de ani, zonele joase ale Pamantului erau mlastinoase in urma potopului. Aici Sitchin face observatia ca acesta este motivul pentru care toate asezarile preistorice s-au descoperit numai pe platourile montane.
In concluzie, legendele sumeriene scrise cu cel putin 2000 de ani inaintea Vechiului testament al Bibliei, descriu anumite fapte si evenimente preluate de acesta, de altfel, lucru recunoscut atat de istorici cat si de oameni ai bisericii, care recunosc tacit acest lucru. Prin acuratetea ei, varianta sumeriana a potopului nu contrazice varianta biblica, ci o completeaza. Astfel, comparativ cu Biblia, in varianta sumeriana este descrisa cauza potopului (topirea ghetarilor la cei doi poli), dar si urmarile acestuia(zonele inalte ale Pamantului- uscate, cele joase- mlastinoase). Nu s-a putut face o comparatie a marimii corabiilor lui Noe si Udnapishtim, deoarece atat cifrele cat si unitatile de masura nu corespund. O inacvertenta intre cele doua variante este numarul de oameni care au navigat in timpul potopului: pe corabia lui Udnapishtim s-au imbarcat alaturi de el si mesterii corabieri si familiile lor, iar pe cea a lui Noe, doar el si familia lui. O alta diferenta intre cele doua variante ar fi aceea ca Noe si-a construit singur corabia, eventual cu familia lui, pe cand Udnapishtim ajutat de mesteri corabieri (nu se specifica cati) si eventual, familiile lor. Mai sunt deosebiri in ceea ce priveste detaliile constructive ale corabiilor din cele doua variante. Cea a lui Udnapishtim, dupa planul constructiei descris de Enli, ne poate duce cu usurinta cu gandul la” barcile scufundate” cu care, zeii Anunnaki transportau minereul aurifer din Taria de Jos (Africa de Sud sau Rhodezia), in Sumeria.
Trexel — 2 iulie 2008 @ 2:54 pm
la primele contacte (sexuale) cu terestrii-extra probabil ca au iesit astia:
http://trexel.blogspot.com/2008/04/asa-un-ditamai-primaru-mi-ar-place-mie.html
SIBILLA — 5 iulie 2008 @ 12:40 am
Tablitele descoperite la noi, la Tartaria, zic ca nu scrierea sumeriana e cea mai veche ci, a noastra …
Mai citii si ca noi, am descinde direct din…atlanti, ca Zeul Stancilor Zamolxis ( Dumnezeu ) l-a daruit pe unicul Sau Fiu, Zamolxe Inteleptul, oamenilor, adica, pelasgilor, apoi dacilor liberi… sa fie adevarat, sa fie mister…ar fii frumos…
Cert este ca Vf Omu , Axa Cerului ( Crucea Cerului ), Sfinxul, pestera in care s-a retras 3 ani ( echivalenti cu 3 zile mai tarziu ) invatatul Zamolxe, respectiv Ialomicioara sau, posibil Polovragi, apa vie fara urme de impuritati, cea mai veche scriere…. multe altele, chiar exista…
Dar tot citind eu diverse si felurite si minunate ale multora, nu pot sa nu ma intreb, daca Zamolxis zeul este Dumnezeu, nu suntem noi copiii lui?
Recunosc ca-mi sunt mai dragi legendele noastre 🙂
Interesant articolul nea Costache, felicitari 🙂
Numai bine va doresc si multe zambete, calde imbratisari,
Sibilla
trexel — 6 iulie 2008 @ 12:28 am
Sibilla draga mea cuscra, vazut-ai Zeitgeist?
daca nu da fuga la mine si vezi-l
pup la tine… cuscreste…sa nu se interpreteze 😛
AJE — 25 august 2008 @ 10:30 pm
Ceva este adevarat. Un lucru este terifiant in toate aceste povesti. Daca totul este doar un joc in care razboiul „zeilor” are loc pe pamant. Daca totul este precum intr-un joc … gen RED ALERT 🙁
FABREGAS — 19 ianuarie 2009 @ 5:00 pm
Din ce stiu eu Enlil era mai aspru si mai neinduplecat cu oamenii,la initiativa lui a fost chemat la COnsiliu Enki. Enki a fost de partea oamenilor si tot el a dezvaluit lui utanapistim grozavia potopului , desi jurase sa nu divulge nimic , in acest scop recurgand la un subterfugiu , la chemat pe ascuns la el si l-a asezat in spatele unui perete de trestie sau stuf. Deci enki era cel bun si enlil era cel rau si nemilos. pe Enlil il deranjau pamantenii!!!!
dexro — 7 martie 2009 @ 3:35 am
treaba asta cu zeii ii foarte complicata eu am sa ma retrag cateva luni ca am obosit 🙂 cu cat cercetez mai mult cu atat imi dau seama ca toate religiile au deviat de aici toti zeii din istoria noasta au plecat de la Anunaki chiar si crestinismul are origini adanci in locurile astea in special la geneza. Diferenta este ca s-au schimbat numele si au aparut asocieri de exemplu cea mai evidenta asociere este cea a sarpelui cu Mai Putin Zeii si a marului ca ceea ce au marturist ei oamenilor despre Anunnaki.
Mikael — 15 februarie 2010 @ 6:17 pm
Da, nea Costache, am citit. Excelenta povestirea, tot ce se poate sa fie veridica. M-au fascinat pozele acelea, de unde le-ai cules matale, mai sunt si altele? m-ar interesa sa le public si eu la mine pe blog. Multumesc inca o data, o seara cat mai placuta!
costache — 15 februarie 2010 @ 9:21 pm
@ Sibilla: Da, am citit mai citit cat ceva pe acest subiect, dar trebuie sa recunosc ca trebuie sa citesc mai multe! Multumesc!
@ AJE: si eu inclin sa cred ca o mare parte din legendele sumeriene sunt veridice! Multumesc de vzita si comentariu!
@ FABREGAS: Observatii corecte!
@ dexro: Civilizatia sumeriana, implicit legendele sumeriene, sunt anterioare Bibliei. Se poate observa ca sunt similitudini intre legendele sumeriene si biblice si in acest caz ne putem intreba daca cei care-au redactat Biblia, mai ales cap. Geneza, nu s-au inspirat din vechile legende sumeriene?
@ Mikael: Pozele sunt de pe net, chiar nu mai stiu cum le-am gasit (din pacate, nu am specificat sursa). Poti linistit sa le publici! O seara frumoasa!
coco — 2 martie 2010 @ 4:44 pm
Cînd a început scrierea Bibliei, în urmă cu peste 3 000 de ani, Israelul nu era decît o naţiune lipsită de importanţă printre numeroasele popoare ale Orientului Mijlociu. Israeliţii se închinau la Iehova, Dumnezeul lor, în timp ce naţiunile invocau un deconcertant număr de zei şi zeiţe. Evreii nu au fost singurii care au compus lucrări religioase pe vremea aceea. Lucrul acesta l-au făcut şi alte naţiuni, ale căror scrieri reflectau concepţiile lor religioase şi valorile lor naţionale. Astfel, legenda mesopotamiană a lui Ghilgameş, scrisă în limba akkadiană, sau epopeile din Ras-Şamra, în limba ugarită (vorbită cîndva pe meleagurile ce corespund astăzi nordului Siriei), au avut, fără îndoială, orele lor de glorie. Din abundenta literatură a epocii respective cităm Mustrările lui Ipuur, şi Profeţia lui Nefer-rehu, scrisă în egipteană, imnurile sumeriene destinate diferitelor divinităţi şi texte profetice în akkadiană. Toate aceste scrieri ale Orientului Mijlociu au cunoscut însă aceeaşi soartă: au fost date uitării, în timp ce limbile în care fuseseră scrise s-au stins şi ele. Scrierile acestea au fost descoperite şi descifrate abia recent de către arheologi şi filologi. Dimpotrivă, primele cărţi ale Bibliei ebraice au supravieţuit pînă în epoca noastră, fiind încă şi acum citite de multă lume. Din cînd în cînd, unii biblişti pretind că în general cărţile ebraice ale Bibliei s-au inspirat, mai mult sau mai puţin, din acele lucrări literare antice. Totuşi faptul că o parte atît de mare a acestor scrieri a fost dată uitării, în timp ce Biblia ebraică a supravieţuit, face ca Biblia să fie în mod semnificativ diferită.
coco — 2 martie 2010 @ 4:58 pm
Biblia oferă o orientare morală, arătînd totodată soluţiile eficiente la probleme cum sînt criminalitatea, foametea şi poluarea. Regretabil este însă faptul că puţini oameni mai consideră că ea ar avea vreo autoritate în asemenea domenii. Altădată însă Biblia a fost o carte respectată cel puţin în Occident şi, deşi scrisă de oameni, creştinătatea în ansamblul ei a considerat-o ca fiind Cuvîntul lui Dumnezeu, o carte inspirată de însuşi Dumnezeu.
Astăzi însă este la modă scepticismul, adică faptul de a pune la îndoială totul: obiceiuri, idei, moravuri şi chiar existenţa lui Dumnezeu. În mod special însă este pusă la îndoială valoarea Bibliei. Se pare că cei mai mulţi o consideră depăşită, utopică, prea puţini fiind intelectualii moderni care o consideră Cuvîntul lui Dumnezeu. Majoritatea oamenilor aderă mai degrabă la părerea biblistului James Barr, care a scris: „Consider că formarea tradiţiei biblice este rodul muncii umane. Ea este enunţul credinţelor omului.“
Să observăm însă că nici o altă carte, de-a lungul istoriei, nu a fost ţinta unei opoziţii atît de înverşunate şi atît de pline de ură. Deja în evul mediu Bibliile erau arse în public, în timp ce citirea şi difuzarea lor era pedepsită cu amenzi şi cu închisoarea, situaţie care mai persistă încă şi azi, în secolul al XX-lea. În secolele trecute, cei care comiteau asemenea „crime“ erau adesea torturaţi şi daţi morţii.
Pe de altă parte, faţă de Biblie s-a manifestat şi o profundă iubire. Mulţi au continuat să o citească, în ciuda implacabilelor persecuţii. Acesta a fost, de exemplu, cazul lui William Tyndale, un englez din secolul al XVI-lea, care a urmat cursurile universităţii Oxford înainte de a deveni un foarte respectat profesor la universitatea din Cambridge.
Probabil că cel mai mare obstacol în calea acceptării Bibliei de către oameni ca fiind Cuvîntul lui Dumnezeu a fost conduita creştinătăţii. Creştinătatea pretinde despre sine că respectă Biblia, în timp ce conduita sa a adus mult oprobriu atît asupra Bibliei, cît şi asupra numelui de creştin. De exemplu, în timp ce Biserica interzicea traducerea Bibliei, papa susţinea financiar campanii militare de mare anvergură împotriva musulmanilor în Orientul Mijlociu. Aceste expediţii au ajuns să fie numite „sfintele“ cruciade, dar ele nu aveau nimic sfînt. Primele dintre acestea, „cruciadele populare“, au dat tonul la ceea ce avea să urmeze. Înainte de a părăsi Europa, o armată indisciplinată, aţîţată de predicatori, i-a atacat pe evreii din Germania şi i-a masacrat din oraş în oraş. Motivul? Istoricul Hans Eberhard Meyer spune: „Argumentul conform căruia evreii meritau să fie pedepsiţi ca duşmani ai lui Cristos ascundea cu greu adevăratul mobil: aviditatea.“
În cursul secolului al XVI-lea rebeliunea protestantă a îndepărtat puterea catolicismului în numeroase ţări ale Europei. Un rezultat a fost Războiul de Treizeci de Ani (1618—1648) care, conform cu The Universal History of the World, a fost „unul dintre cele mai groaznice războaie cunoscute în istoria Europei“. Care a fost cauza declanşării lui? „Ura catolicilor faţă de protestanţi şi a protestanţilor faţă de catolici.“
Pe vremea aceea creştinătatea începuse să se extindă dincolo de frontierele Europei, exportînd civilizaţia „creştină“ în alte regiuni ale globului. Acest expansionism militar era caracterizat de cruzime şi aviditate. În America conchistadorii spanioli au distrus repede civilizaţiile indigene, aşa cum arată o carte de istorie. „Ca regulă generală, guvernatorii spanioli distrugeau civilizaţia autohtonă, fără s-o introducă pe cea europeană. Setea de aur era principalul motiv care îi atrăgea în Lumea Nouă.“
Misionari protestanţi au părăsit acum şi ei Europa pentru a merge pe alte continente. Activitatea lor a avut ca efect favorizarea colonialismului. Mulţi oameni împărtăşesc astăzi concluzia la care ajunge următoarea analiză efectuată asupra mişcării misionare protestante: „Foarte frecvent, lucrarea misionară a servit ca pretext şi paravan al subjugării oamenilor. Corelaţia dintre misionari, tehnologie şi imperialism nu mai trebuie demonstrată.“
Pînă în zilele noastre, religiile creştinătăţii au întreţinut relaţii strînse cu statul. Iniţiatoarele celor două războaie mondiale au fost în principal naţiuni „creştine“. În cele două tabere, preoţii îi îndemnau pe soldaţi să lupte şi să facă totul pentru a-i ucide pe duşmani, care adesea erau de aceeaşi religie cu ei. Cartea If the Churches Want World Peace (Dacă bisericile doresc pace mondială) face următoarea constatare: „Faptul că războaiele moderne au izbucnit şi au făcut cele mai mari ravagii printre statele dedicate creştinismului, în mod cert nu este spre onoarea[bisericilor].“ Întrucît creştinătatea în ansamblul ei a luptat atît de mult împotriva intereselor Bibliei, este cu adevărat remarcabil că această carte a supravieţuit pînă astăzi şi că îşi mai exercită încă influenţa binefăcătoare asupra vieţii atîtor oameni. Biblia a supravieţuit înverşunatei opoziţii a celor care doreau să împiedice traducerea ei, atacurilor exegeţilor modernişti şi conduitei necreştine a falsei sale prietene, creştinătatea. Cum se explică lucrul acesta? Prin faptul că ea este deosebită de toate celelalte scrieri. Biblia în nici un caz nu poate pieri. Ea este Cuvîntul lui Dumnezeu şi, aşa cum ea însăşi ne spune: „Iarba se usucă, floarea cade; dar Cuvîntul Dumnezeului nostru rămîne în veac.“
coco — 2 martie 2010 @ 5:08 pm
DESPRE POTOP
Practic toate civilizaţiile vechi au câte o legendă care spune că strămoşii lor au supravieţuit unui potop mondial. Pigmeii din Africa, incaşii din America de Sud, celţii din Europa au cu toţii legende asemănătoare, la fel cum au şi unele popoare din Alaska, America de Nord, Australia, China, India, Lituania, Mexic, Micronezia şi Noua Zeelandă, pentru a menţiona doar câteva.
Bineînţeles, odată cu trecerea timpului, legendele au fost înflorite, însă toate conţin anumite elemente care atestă că provin din aceeaşi sursă narativă. Printre acestea am putea aminti: Dumnezeu a fost indignat din cauza răutăţii oamenilor; el a adus un mare potop; omenirea ca întreg a fost distrusă; doar câţiva oameni drepţi au supravieţuit; aceştia au construit o ambarcaţiune în care au fost salvaţi oameni şi animale; după câtva timp, supravieţuitorii au trimis păsări pentru a căuta uscat; în cele din urmă, ambarcaţiunea s-a oprit pe un munte; când au coborât pe uscat, supravieţuitorii au adus o jertfă.
Ce dovedeşte acest lucru? Toate aceste asemănări nu pot fi pure coincidenţe. Luate la un loc, dovezile oferite de legende confirmă mărturia antică a Bibliei că toţi oamenii descind din supravieţuitorii unui potop care a distrus o întreagă societate umană. Aşadar, nu este necesar să apelăm la legende sau mituri pentru a afla ce s-a întâmplat. Avem la dispoziţie relatarea păstrată cu grijă în Scripturile ebraice.
Viktor — 2 noiembrie 2012 @ 3:01 am
S-au pastrat bine cam din aceeasi perioda cu scrierile Biblice si Vedele si Upanisadele. Iar oamenii care se inchina zeitatilor descrise acolo sunt la fel de multi ca si crestinii. Astfel, argumentul ca scrierile biblice s-au pastrat in timp nu este o garantie a faptului ca sunt si adevarate sau inspirate.
Daca Imparatul Constantin ar fi declarat religie oficiala in Imperiul Roman credinta Egiptenilor de exemplu, tu azi nu mai erai Martor al lui Iehova ci erai Martor al lui Horus. Te-ai gandit vreodata la asta?
coco — 23 noiembrie 2012 @ 2:58 pm
Dragă Viktor,împăratul Constantin nu putea șterge cu buretele cuvintele consemnate în scripturi! Probabil pt tine inspirația divină a scripturilor nu înseamnă mare lucru,dar asta nu însemnă mare lucru pentru cei care cred. Cu siguranță domnul Horus nu mă va aproba,dar el e doar un idol imaginar,în rest numai bine îți doresc.