Cap. I

În dudu’ din spatele pătulului din fundu’ curţî’, cocoşu’ al mare, începu să cânte pe-o creacă groasă, vestind ivirea zorilor. Doda Rusanda, sări ca arsă, să uită alături, lângă ia şi văzu locu gol. Oleacă mai devreme, cu vro jumate de ceas înăinte, sîmţîsă că Nicolae al iei să sculasă şi ieşisă şi iel, ca omu’ la privata din fundu’ grădinii. ‘I pieri somnu’. Toată săptămâna, Nicolae nu fusăsă în apele lui, îl durusără picioarele, măi ales stângu’, la care fusăsă rănit pe frontu’ de est, avusăsă şi dureri de cap şi vărsături, cu ameţăli, măi mult bolisă în pat. Degeaba i-a pus ia o legătură stropită cu ţuică la cap, i-a pus şi ventuze pe şele, i-a descîntat de dureri de cap, ba l-a pus să să dea şi peste cap, că poate i-o fi căzut rânza. Az’, ar fi vrut să-i dea o telegramă fetii a mică di la Craiova, doctoriţa, să vie şi să-l ducă la vr-un spital, ceva. “Io-te că nu mai vine, n-o fi pătat ceva?” gândi ia, să sculă fuga din pat, şi ieşi afară. Trecu parleazu’ în grădină şi, la doojde paşi, lângă o tufă de făsui verde, în potecă, îl văzu pe Nicolae căzut aşa-ntr-o rână, cu oichii deschişi, aţîntiţ’ în gol, horcăind. Trăgea să moară.

– Ioanaaa, Lenuţooo, Mateeei, săriţi fraţîlor că moare Nicolae al meu!.Vîi de mine, Nicolaeee! Omu meu al drag, nu mă lăsa sîngură Nicolaeee!
Fugi repede în bucătăria iei de vară făcută de Nicolae pe primăvară, lo di pe o policioară un cribit şi doo lumânări şi fugi într-un suflet în grădină. Îl întoarsă şi ia cum putu pe Nicolae cu faţa în sus şi să aşeză lângă iel, ‘i pusă capu-n poala iei şi-i aprinsă o lumânare. ‘I pusă lumânarea în mâna dreaptă, strângându-i mâna în mâinile ei mici. I să păru că muri şi izbucni în plâns, jelindu-să cu glas tare. Nicolae deschisă oichii, ‘i aţinti în oichii ei şi vru să zîcă ceva. Doda Rusanda, muiere bătrână,’i murisă mulţi oameni în mânile ei, tăcu să-l lase să moară liniştit, să nu-l mai întoarcă moartea. Nicolae măi horcăi odată, hîrîind din piept şi să dusă. Faţa lui, chinuită de chinurile morţii se lumină. Pe poartă intrară patru vecini şi să-ndreptară în fugă spre grădină, unde, doda Rusanda să jelea cu voce subţîre şi tremurîndă, cu Nicolae mort, cu capu-n poala iei, cu mâna strânsă pe lumânarea aprinsă, ţînută de mână ei, iar cu ailaltă, mîngîindu-l pe fruntea acum descreţîtă de riduri.

– Dumezau să-l ierte! zîsără toţi, închinându-să.
– Să-l ierte Dumnezau! Nicolaeee, scoală-te Nicolae să vorbeşti cu vecinii tăi! Scoală-te Nicolae, omu meu al drag şi al scump, că veniră vecinii pi la tineee! Mă lăsaşi Nicolae sîngură, sînguricăăă! Cine mai are grijă acu de mineee!
– Vasile, Dumitre! strigă Matei, haide-ţ’ fraţîlor că muri nea Nicolae, haide-ţ’ să-l băgăm în casă.
Trezîţ’ în jelitu’ dodii Rusanda, Vasile şi Dumitru, veniră într-un suflet în grădină, îl loara pe nea Nicolae pe braţe şi-l, dusără în hodaia din mijloc şi-l aşezară pe pat.
– Hai mumă, să vă dau o albie să-l scăldaţi, voi, bărbaţî’, că aşa-i bine, zîsă doda Rusanda. Io-te icea în tindă îl spălaţi şi-l ducem în odaia di la drum, a bună, c-o merita şi iel, după cât a muncit toată viaţa asta a lui, zîsă doda Rusanda pintre suspine si lacrimi.
Ai trei bărbaţ il dezbracară pe Nea Nicolae, îl spălară în albie, în tindă şi-l ştersără cu doo peşchire, cusute de doda, peşchire ce trebuiau puse in tron su’ iel.

– Hai mumă, duceţî-l in hodaie la drum, că vă dau acu hainele lui ale bune să-l îmbrăcăm.
Barbaţî-l dusără în hodaie, aşa gol, iar doda Rusanda adusă costumu’ adus de baiatu-al mare din Bucureşti, îmbracat dor odată, la Paşti. Scotoci in lada iei a veche, de zestre si-i scoasă pantofii lui ai noi, nepurtaţ’, şosete şi o cămaşă nouă, toate pregătite de mormantare, şi-l îmbrăcară.
Matei îl bărbieri apoi cu briciu’ lui al vechi, pe care-l avea de cand era prizonier, in Rusia.
– Dumitre, ia mamă biletu’ ăsta, vez’ ca-i adiresa copiilor mei, sunt şi telefoanele lor acolo, anunţa-i de nenorocirea asta, să vina si iei, zîsă doda Rusanda, izbucnind iar in lacrimi amare. Vasîle, mumă, urcă-te cu Matei in pod şi dă jos tronu’ al mare al lu Nicolae al meu, că le avem pregătite de doojde ani, că nu m-a loat pe mine Dumnezau măi întîi, să nu măi fi apucat moartea lui, of, Doamne!

Lumea incepu sa vina cu flori si lumanari. Oamenii intrau pe portile deschise, zîceau cum ‘i datina, “Dumnezau sa-l ierte”, aprindeau lumanari pe care le-nfigeau intr-o raina mare, umpluta cu năsîp, afară, la uşe, in tindă.
– Scoală-n sus Nicolaeee, scoală-te sa vezi cum vine lumea la tine Nicolaeee, ca tu te-ai avut bine cu toţ’, Nicolae, omu’ meuuuu, că tu vorbeai frumos cu toata lumeaaa, respectai şi pe copii ai mici şi-ţi erau dragi oamenii, că ai avut suflet bun, Nicolaeee! Omu’ meu al frumos, al bun şi-al drag, că ne-am fost dragi toata viata, Nicolae, nu m-ai atins nici c-o floare, c-am fost săraci Nicolae, da’ ne-am căznit sa ne creştem copii sa-i facem oameni mari, Nicolaeee, au plecat di lînga noi, omuleee şi murim sînguri, cu străinii la căpătai, Nicolaeee! Of, Doamne, ce-m’ făcuşi, de ce mi-l loaşi?
Femeile plîngeau in hohote, plîngeau si barbaţî’ şi copii ai mici, de le spunea nea Nicolae poveşti la poartă. Doda Rusanda stătu pe pat, lînga omu’ iei mort, să jelea cu glasu’ stins, răguşit, şi-ncepu să-l mîngîie pe omu’ iei mort, si sa-l pupe, hohotind de plîns pe obrajii şi pe oichii lui, care să răcisără. Deodat’, capu-i căzu pe pieptu’ omului iei mort şi să lăsă moale, pe pat.

– Săriţ’ fraţîlor că-i veni rău dodii Rusanda. Adu fă Ioană repede neşte oţăt. Hai repede! Apa rece!
Ioana adusă un ţoi de-o litră plin cu oţăt si-ncepu sa-i frece fruntea si tîmplele dodii. Işi mai reveni o ţîră can’ beu şi apă rece dintr-un ulcior.
– Lasaţă-ma icea, lîngă omu meu, zîsă doda Rusanda, cu vocea stinsă, întindeţî-mă aci, lîngă iel. Aşa, pe acelaş căpătîi cu iel. Ioană, asculta bine la mine, eu mor, mă duc si eu cu omu’ meu, nu mai plîngeţ’, ascultaţî-ma. Vez’ Ioană că in lada aia inflorată, am tot ce trebuie să mă imbrăcaţ’ şi pe mine. Să daţ’ şi tronu meu jos, să mă puneţ’ in iel, lîngă omu’ meu. In dulapu’ al mare găsîţ’ doo velinţe de pus in tron, pentru amîndoi, şi pînza de pus pe oichi, şi pînza de doliu, şi batiste, şi peşchire de dat la gropari, şi la popa, şi tot ce trebuie…
– Lasă, dodă Rusandă, că pîn’ desară vin si copii dumitale di la Craiova si Bucuresti şi…
– Nu mă măi găsăsc vie mumă, să le spui să mă ierte, să nu să supere pe mine că-i las sînguri, da mă duc cu omu meu acolo unde ne e locu’, c-am ţînut unu’ la altu’ ca la oichii din cap…să ne îngropaţ’ in aceeaşi groapă pe amîndoi… să fim şi pe acolo tot împreună…

Lacrimile-i curgeau din oichi dodii Rusanda. Elea au fost ultimile iei vorbe. Rămasă cu capu-ntors spre omu iei, cu privirea de un albastru clar aţintiţ’ la chipu lui, privire in care se vedea o mila şi o dragoste fără margini, pentru omu ei de-o viaţă. Doda Rusanda să stinsă şi ia, avînd pe faţă intipărită multumirea şi fericirea.
Spre sară, cîn’ au venit copii lor de departe, in loc de unu’, au gasit doo tronuri, unu’ lîngă altu’, aşezate pe doo mese, puse de-a latu’, su’ iele.
Nea Nicolae şi doda Rusanda au aratat lumi-ntregi cum să trăieşte şi cum să moare, uniţ’ in dragostea lor, şi după moarte.

( va urma )