Naluca

Ninsoarea să oprisă şi de cum să-nnoptasă, norii grei, plumburii, să retrasăsără, pe ceru-nstelat apărând luna, mare, alb-galbuie, ce făcea să să vadă câmpu-nzăpezât, ca zâua. Liniştea întinderii nesfârşite de alb al zăpezî’ fu de-odat’ străpunsă de clinchet de zurgălăi.Pe drumu’ ce de-abia să ghicea de su’ zăpadă, luneca o sanie mare, trasă de un cal. Pătru, cu hăţurile în mână, mâna sania pe drumu’ străjuit de plopi ‘nalţ’, bătrâni.
De-odată, lu’ Pătru i să păru că vede o mogâldeaţă neagră, la cinzăci de paşi, la marginea drumului.  Dădu bice calului, grăbindu-l. Aşa era: era un bătrân. Opri:
– Bună sara taică! Ce-i cu dumneata aci-n câmp?
– Să trăiesti flăcău! Iote, mă prinsă noaptea şi nu măi ajunsăi acas’! Mă duci şi pe mine? E-n drumu’ tău!
– Hai, urcă-n sanie! Vino ici, lângă mine că-n spate nu prea e loc, zâsă Pătru făcându-i loc. Hai mă caluţ! Diii mă!

Pătru trasă cu coada oichiului spre bătrân: iera-ncălţat în opinci, cu iţari, cu un baibarac gros de dimie şi-o căciulă neagră de oaie, îndesată peste ureichi. ‘I zări faţa prelungă, zbârcită şi o musteaţă groasă, albă, răsucită la capete peste obraji.
– Fumez’ flăcău?
– Nu taică, pân’ acu’ m-a ferit Dumnezău de năravu’ ăsta!
– Io-l am, ce să fac! L-am căpătat de pe front, zâsă bătrânu’ scoţându-şi de la chimir o punguţă de pânză şi-un jurnal îmbetit.

Rupsă o bucată de hârtie din jurnal, o-ndoi încet pe-o margine, apoi scoasă între doo deşte tutun tăiat mărunt pe care-l impraştie cu grijă pe îndoitură. Sucăli cu dibăcie hârtia lipind-o apoi cu limba, bătu de câteva ori ţâgarea cu capetele de unghia deştului mare, o pusă-n gură, apoi scoasă din chimir un amnar şi iască. Pătru să uită la el mirat: cân’ era copil văzusă cum aprindeau focu’ bătrânii cu amnar, acu’ să aprindea cu cribitu’. Bătrânu’ scăpără de trei ori, iasca să aprinsă şi-şi aprinsă ţâgarea. Trasă cu săte de doo ori din ţâgare, fuioare de fum albastrui ieşindu-i din musteaţă.

– Şi…un’e zâci că mergi mă flăcău?
– Peste deal, în sat!
– De-acolo eşti?
– Nu taică, io-s din Frăsânet da’ am o soră care s-a măritat de curând acolo şi-i duc si ei câte ceva haine, un pat, un gardilop şi-un grăsune tăiat.
– Pe-al cui băiat l-a luat de peste deal?
– Pe băiatu-al mijlocan al lu’ Filip al lu’ Rotaru!
– Nu-l cunosc pe Filip ăsta, tatal băiatului, da-l ştiu pe Rotaru-al bătrân, pe Simion. A intrat sora dumitale într-un neam de ispravă, gospodari si-nstăriţ’! Da… din Frăsânet, de-al cui eşti?
– Cunoşti pe-acolo?
– Ştiam cândva!
– ‘S al lu’ Ion al lu Sucălete!
– Care, Gligore Sucălete?
– Da, aşa-l chema pe bunicu, răspunsă Pătru. Gligore Sucălete il chema, a murit în lagar la rusi, io nu-l ştiu. L-a aşteptat biata bunică-mea până a murit, crezând că trăieşte!

– Gligore n-a murit, auz’? N-a murit! Trăieste!
– De un’e ştii dumneata?
– Ştiu io! A fugit din lagăr de su’ escortă, a fost împuşcat, l-a găsât o fată, o rusoaică, l-a întremat şi a rămas cu ia acolo în Rusia. Are copil şi nepoţ’ acolo! Io am rămas până-n ’46 în lagăr şi-am dat de el cân’ am plecat. Aaaa, stai o ţâră, am o poza cu el, ţ’o dau ţâie.
Bătrânu’ scoasă din chimir un soi de portofel ponosât, îl deschisă şi scoasă o poză învelită-ntr-o bucată de jurnal. Pătru încercă să vadă ce e-n poză da’ era prea beznă şi-o pusă-n chimiru’ lui. Înainte ca bătrânu’ să închida portofelu’, Pătru măi văzu un teanc subţîrel de bani, hârtii care nu mai circulau acum, vechi ca aceia de care văzusă într-o batistă, în lada de zestre a bunicii lui.
– Daaa…numa’ un cal aveţ’?
– Unu’, avem strânşi ceva bani, că zâcea tata să măi lom unu’ p’in v’un târg pe un’eva, că-s buni doi cai la muncă!

– Pai am io o iapă mare, frumoasă, bună de muncă, da’ are şi mânz, ie la prima fătare! Aş vrea s-o dau!
– Cum o dai?
– Lezne tată, lezne, ne-om înţălege noi, că oameni suntem, mai ales că ieşti nepotu’ pretenului meu Gligore! Cân’ te-ntorci?
– Mâne! Mâne dupa prânz mă-ntorc! Vreau să ajung pe lumină acas’!
– Ie bine! Cân’ te-ntorci, treci pi la mine, vez’ iapa şi mânzu’, ne-om înţălege la pret şi de ţ’-o conveni, ai veni cu taică-tău şi-ai lua-o!
– Bine taică, zâsă Pătru.
Pătru văzu-n lumina lunii, su’ deal, înainte de a intra-n pădure, două căşi. Una era micuţă, joasă, ailantă, mare, bătrânească, din lemn, coperită cu şindrilă.
– Aci tată, opreşte aci la casa asta prima, a măi mare! Multumesc că mă dusăşi şi…te aştept! Să trăieşti!
– Să trăieşti taică, murmură Pătru dând bice calului şi intrând în pădure.

A doua zî după prânz, întorcându-să spre casă şi coborând dealu’, Pătru rămasă nedumerit cân’, lângă căsuţa micuţă, măi văzu do’r un coperiş cu şindrila ruptă, năruit pe-o parte, peste o grămadă de grinz’ de lemn, putrede.
Opri calu’ şi rămasă mirat, uitându-să la casa năruită. Din curtea căşii ale mici, ieşi un bărbat între doo vârste:
– Cu cine ai treabă băiete, pe cine cauţ’?
– Pe-un bătrân, şedea aci, într-o casă-naltă…
– Eheeei tinere, a murit de muuult, de vro doo’j de ani! S-a dus si baba lui, si după cum vez’, casa ie căzută la pământ!
Pătru, mirat, să sui-n sanie şi dădu bice calului să fugă repede din locu’ ăla.
Târzâu, cân’ începu să să vadă satu’ lui la marginea câmpului, lăsă calu-ncet. Brusc, îşi aminti ceva, să căuta-n chimir şi scoasă o poza-ngălbenită de vreme, şi-o privi cu luare-aminte: erau doi bărbaţt’ tineri, îmbrăcaţ’ militari, lâng-un tun. Unu’ era înalt şi slab, cu musteaţa mare, răsucită, alălant era scundac şi sămăna cu  bumicu-său pe care-l ştia din poza din perete. Sâmţî că pielea i să face ca de găină. Ajunsă acas’. Deşchisă poarta, băgă sania, deshămă calu’ şi intră-n casă. Taică-sau, şedea pe pat, îngândurat, cu capu-n palme. Lângă el, pe pat, un plic desfăcut, pe el lipite o mulţime de timbre,  plin de ştampile şi o scrisoare, cu un scris mare, tremurând.
– Ce-i tată, ce s-a-ntamplat?
– Tata…trăieste tata…e-n Rusia!
Pătru să aşeză pe pat lângă taică-su şi-amuţî, neîndrăznind să ridice scrisoarea şi s-o citească.