Beșteleala

Mă frațîlor! Io, de felu‘ meu îs măi secretos și nu-m’ iese o vorbă din ce să petrece-n casa mea, da’ acu’, musai să vă spun și vouă ce-am pățît cu muierea asta a mea, cu Saveta. Nu zîc, m-ar bate Dumnezău de n-aș recunoaște, ie muiere de treabă și-și vede de gospodăria iei, are grijă de orătănii, de grădină și de casă, spală și deretică pe de-a randu’, prin toată casa și bătătura, îm’ spală și-m’ cârpește nădragii și cămeșile, ce mai, îi gospodină în toată legea! Toate ca toate, o fi ia cum o fi Saveta mea, da’ nici de gură n-o-ntrece nima! Ce s-o mai lungesc, mai alantăieri, nu-ș‘ ce dracu n-am făcut io ca lumea, că s-a pus cu gura pe mine: că-s bețîu și curvar și nu ma pricep la nimica! Io bețîu? Ce bețîu îs io? E adevărat: cân‘ mă trimete la prăvălie după sare sau gaz, măi întârzîi câte-un ceas, doo acolo, de, mai tăinuiesc cu câte-un preten câte-un țoi-două ori măi multe cu răchiu și măi vin acas’ pălit, da-s cuminte zău așa, nu mă pun pe scandal cu muierea, ba să vă spui drept, atunci parcă mi-i măi dragă și-aș măi și pupa-o de m-ar lasa, daaa’… mă lasă? Nu mă lasă afurisîta!

Că-s curvar, auz’! Ce curvar? Ie drept că-n tinereață, am măi sărit și io pârleazu’ pi la Ioana Măriii lu’ Floacă al din dial, după ce-i murisă trăznit omu-al dintâi, da’… tot la Saveta mă-ntorceam… da-n rest, asta mi-i crucea zău, că-n afară de Ioana, io n-am schimbat-o pe Saveta mea cu alta! Cum nu mă pricep la nimica? Da cu cine a facut mândrețăle alea de fete, nu cu mine? Iote că una am țînut-o-n școli de-am făcut-o croitoreasă și-am măritat-o cu popa al nost din sat, de-i zace tot satu’ “saru’ mana coano prioteasă”, și-ailantă, chiar dacă n-am țînut-o prea mult pi la școli, am dat-o după Vasâle-al lu’ Corcodușe, de-a moștenit moara lu’ ta-su! Cum, io nu-s bun de nimica? Da’ cine-a făcut mândreața aia de coteț al porcului, de s-a minunat de iel până si Costică al lu’ Ologu’, vecinu’! Da’ casa și toate acareturile’, de râmnește toată lumea la ele?

Ei, că mă luai cu vorba și tot nu vă spusăi ce-am pățît! Vă zîsăi că m-a luat muierea la beștelit, și-i dădea frate din gură, de mă amețîsă de cap și alta nu! Așa mi-a venit să-i dau așa un dos de palmă, de nu vă spun! Da’ io nu-m’ bat muierea, că-m’ pare rău de ia, cum s-o bat? Măi la tinereața mea, mă nerevase Saveta, da rău de tot nu așa, mă nerevasă cum vă zîsăi și am vrut s-o altoiesc cu cureaua la fund, da’ cân’ i l-am văzut gol, mi s-a făcut milă, mi s-a muiat mâna și… n-am mai bătut-o! Mai bine, dărâm soba decât s-o bat pe Saveta, da’… parcă-m’ pare rău și de sobă că mi-a făcut-o Ion al lu’ Carcalete al din vale. Al dracu’, mi-a loat doi poli și trei kile de rachiu s-o facă da’… barem a făcut-o bine! Pământu’, de-ăla de-al roșu, l-am cărat io cu postava di su’ malu’ părăului.

Nerevos, am plecat din calea Savetii, să nu-m’ scape cumva vreo palmă și-am urcat în șopru, așa, făr’ de nicio treabă! Pe o grindă, de-asupra fânului, am dat cu oichii de funia veiche cu care legam biata văcuță, aia care mi-a murit în hăl an c-a intrat în lucernă și s-a umflat. Cân‘ am văzut funia, mi-a loat Dumnezău mințîle! Am luat-o și-am plecat în grădină să-m’ pun capăt zîlelor. M-am dus în fundu’ grădinii, la prunu’ al bătrân, pus de bunică-mi-o, Dumnezău să-l ierte, m-am suit în iel și-am legat funia de cracu-al măi gros al prunului. Cân’ scoboram din prun, un ciot de creacă ruptă, mi-a agățat turu’ nădragilor, sfâșiindu-i cu izmene cu tot, lăsându-mi o zgârietură pe (mă iertaț‘) buca dreapta… Am loat o scară de ierea pe-acolo, am rezemat-o de cracu-al gros al prunului, am facut un laț, mi l-am petrecut pe după cap și mi-am dat drumu’ voinicește de pe scară! Am sîmțît lațu‘ care mă gușuia de gât de nu mai puteam răsufla, apoi n-am măi sâmțît nimica!

M-am trezît în jelitu’ muierii mele, care, aplecată peste mine, mă pupa cu foc umplându-mă de lacrimi și strigând:”Costandineee, Costandiiine! Cu cine vrei să mă lași mă omule! Nu muri omu’ meuuu!”

La urmă am aflat io care fusăsă tărășenia cu spânzuratu’ meu: Lisandru al Floarii lu’ Bobocioacă ce-și păștea caprile prin mărăcinii de dincolo de gardu’ meu, m-a văzut spânzurat, horcăind în funie și zbătându-mă, și-a sărit gardu’. Pân’ a ajunge el la mine, funia, putredă, s-a rupt și eu am căzut jos, grămadă, su’ prun! A strigat Lisandru atunci la baba mea, la Saveta: “Doda Savetooo, sări dodă că să spânzură nea Costandiiin!”

Doo zîle, Saveta s-a purtat frumos cu mine, zău, nu mint, așa mieros îm’ vorbea, până m-am pus io pe picioare, c-a treia zî, sara, m-am dus la prăvălie după niscai sare și cribite, trimes de Saveta. M-am întâlnit cu Lică al lu’ Pricopsîtu’, am beut cu iel cinci litre de tuică și-un kil de vin, și iar am venit acas’ la Saveta cu capu’ precletit de beutură. M-am pus în pat, și paaarcă, înnainte de a adurmi, am auzît-o, așa ca prin vis, pe Saveta: “Vaaai de curu’ tau mă cebăluitule, nici să te spânzuri n-ai fost în stare!” Noroc că până dimineața am uitat vorbele eștea ale Savetiii mele că… cine știe, a doua oară, ori dărâmam mândreața aia de sobă, ori poate nu să măi rupea funia!