Costandin

2

Costandin își privi mâna mică ce țînea strâns între dește, un toc scorojit ce-l întinse spre călimara aflata-n lăcașu’ ei, în capu’ din dreapta a băncii. Așeză tocu-n adâncitura din marginea băncii, apoi scoasă mâna stânga de sub bancă, punând-o cu palma-n jos lângă dreapta. Mirat, își privi deștele mânilor mici, pe care aproape le uitasă. Aproape de încheietura deștului mare de la mâna dreapta, era o bubă mare, căreia aproape-i pica zgaiba. Costandin zâmbi: „semnu’ ăsta l-am purtat toată viața”. Oichii i să opriră pe foaia de hârtie din fața lui. Zâmbi recunoscându-și scrisu’ rotund, lăbărțat, de copil. Era scrisă o problemă de matematică iar la rezolvare, câteva cifre-nmulțite. Privi în stânga la colegu’ lui de bancă. Era Nicu Bălașa: “Doamne, ce slăbănog era!”. Privi-n față spre catedră: era domnișoara Vasilescu de matematică, tinăra și frumoasă. Stătea la catedră, uitându-se pe furiș la copii. În prima bancă, o fetiță slăbuță, cu codițe blonde, pe spate, terminate cu câte-o fontiță albă. „Eugenia, premianta clasei” își zîsă-n gând Costandin, “va ajunge doctoriță si la un an după căsătoria cu Nelu Ivan, o să rîmâie văduvă. Da’ un’e-i Nelu?” Costandin își roti oichii și-l observă pe Nelu, un copil năltuț, brunețel, în a doua bancă din mijloc. „Saracu’ o să moară călcat de-o mașină, nici n-o să apuce să-și vadă copilu’”! Privi in jur surprins. “Aaa, uite-o si pe Nuțíca Gherghițî’! Doamne ce-o măi trăgeam de coz’ în pauză și-o înghesuiam in colț după tablă și-i furam câte-un pupat…! Ha, ce timpuri! Daaa’ ăla cine-i frate? Aaa, Vasîle-al dodii Ioana a lu’ Zbârlitu’, repetentu’ și bătăușu’ clasii! Iote-așa cum e-acu’ de zîceau toț’ că-i prost, măi târzîu s-a procopsît: a ajuns șofer pe mașina de butelii! Băăă, iote-l și pe Mircea: ce copil cuminte și deștept era, și-acu’… a ajuns un bețîu! Aaa, iote-l și pe…”

    – Cornea, uită-te mă-n foaia ta! Terminași? – Nu tovarașa pro… – Uităte-n foaia ta! Costandin și-ndreptă privirea spre foaia cu pătrățele, muie tocu-n călimară, tăie c-o linie rezolvarea problemei, și-ncepu să scrie repede. Fără să vrea, penița intră-n hârtie, aruncând pe coala albă, două pete mari, de cerneală. Luă coala, suflă de două-trei ori peste ea să se usuce cerneala și să ridică-n picioare. – Terminași Cornea? – Da tovarașa profesoară! – Dă lucrarea!

Domnișoara să uită-n lucrare cu mirare:

    – Bravo mă Cornea! Zece, da’ cu minus… că scriseși urât! Băí, da’ frumos îi stă lângă patru ăla! Poț’ pleca!

    – Bună ziua, zîsă Costandin zbughind-o afar’ pe ușă.

    Străbătu-n fugă curtea școlii, ieși pe poartă și-o lo la stânga grăbit, spre casă. Când ajunsă la pod, văzu-ntr-o parte, pe iarbă pe-o pătură, două fetițe ce să jucau, una la vreo zece ani, și-alta la vreo doi’șpe. Zâmbi recunoscând-o pe-a mică: Nuțica, cu care mai târziu, mai-mai să să-nsoare!

Ce mai faci Nuțico?

Ce vrei urâtule, îi răspunsă ea închizând oichii și scoțându-și limba la Costandin.

(va urma)