La clacă

Doda Ioana, gazda, le adusă oamenilor veniț’ la clacă, un tuci aburind de porumbi fierț’ pe care-i scoasă pe câteva tipsii mari, în colțu’ fiecăreia cu câte-o grămăjoară de sare și le pusă la îndemana lor. Mânile tuturor apucau cu repeziciune din gramada mare din mijlocu’ lor câte o drugă de porumb, îi desfăceau foile și-o aruncau într-o grămadă de-alături.
– A fost un an bun, zîsă nea Codin, au dat ploi tomna’ la timp!
– A fost nea Codine, s-au făcut toate la câmp și-n grădini. I-a cam tăvălit o țâră hala aia din iulie da’ noroc că pi la noi n-a batut piatra ca p’in capu’ satului! Bietu’ Costandin al Budoaicii! I-a ciuruit piatra toț’ porumbii de nu i-au ramas decât cocenii goi, fără frunze-n câmp!
– Ia dă-l dracu’ de păcătos, că-n zî de sărbătoare el era cu sapa pe loc, zîsă lelița Vasîlica cu năduf. L-a pedepsît Dumnezău! Păi ăsta-i creștin?
Doda Ioana-l bătu pe umăr pe Dinel, nepoțălu’ ei de vreo zăce ani, și-i făcu un semn să vină după ea. Copilu’ aruncă druga de porumb curățată-n grămadă, și-o urmă pe babă-sa Ioana.
– Hai muma să m-ajuț să trag țuică din butoi că io nu pot trage cu tâlvu’! Noi sînguri nu terminam porumbii nici în doo zîle!
Ajunsără-n pivnița scundă. Doda Ioana scoasă din pozînaru șorțului un muc de lumânare pe care-l aprinsă cu cribitu.
– Iote sticlele eștea doo de-un kil, umple-le tu! Un’e dracu-i tolceru’ ăla? Aha, iote-l! Las’ că țîn io de sticlă, ia tu tâlvu’ di pe butoi și trage!
Copilu apucă un ciocănel de pe poliță, pus anume pentru scos cepu’, bătu ușor într-o parte și alta a cepului, apoi, cu mâna-l scoasă.
– Pune-l colo pe podval, să nu uităm să-l punem că dă dracu vreun șoarece în butoi și spurcă țuica! Nu băga tâlvu’ până-n fundu’ butoiului c-o mai fi ceva gunoaie! Aaașa! Dinel trasă cu gura lipită de gaura de sus a tâlvului, până sîmțî-n gură gustu’ tare al țuicii de prune. Lipi apoi deștiu’ pe gaura tâlvului și-l săltă cu grijă din butoi. Doda Ioana pusă sticla cu tolceru-n gura ei, su’ partea de jos a tâlvului.
– Dă-i drumu’ ușor la dești. Nu așa mutule că vărsăm bunătate de țuică pe jos! Așa. Gata, pune deștiu! Și-alălantă… Stai să pun tolceru’. Gata, dă-i drumu la gaură! Ușor, ușor, ușor… Ptiu, să
vărsă și pe jos! Nu-i nimic, o bea și bunicu-tău Gheorghe, Dumnezău să-l ierte! Bate cepu’! Hai!
– Nu-i cam multă țuică babă?
– Las’ că-s și oameni mulț’ și n-aș vrea să mă povestească-n lume că suntem zgârciț’!
Copilu ieși-nainte din pivniță cu sticlele-n mână, îndreptându-să spre șopru, de un’e s-auzau râsetele oamenilor și-al muierilor. Babă-sa-l urmă suflând în lumânare.
– Iote, v-adusăi rachiu să vă-ndemnaț la treabă, zîsă ea râzând și întinzând sticlele lu’ nea Codin care era mai într-o margine.
Nea Codin dadu una mai departe și-o dusa spre gură pe-a din mâna lui:
– Hai noroc, sînătate și… să vă țîie Dumnezău obiceiu’ și noo năravu’, ură el râzând și trasă o gură sănătoasă de rachiu. Ahaaa, zîsă el strâmbîndu-să și-apoi ștergându-și mustețăle pleoștite cu podu’ pălmii.
Dădu sticla Lisavetii, baba lui, care abia-și lipi gura știrbă de gura sticlii, și-o dădu mai departe.
– Otravă, nu alta, zîsă ea scuturându-să.
– Și… cum dodă Lisavetă, zîsă Nicolae, un om cam la patru’j de ani, zîci că lu nea Codin i-au cam placut muierile?
– I-au placut, bată-l-ar coaca să-l bată de boșorog bătrân!
– Ce boșorog fă Lisavetă, că ieram cruce de bărbat, nu un moșneag ca acu! Eheei, de-aș măi fi odată tinăr…
– Ai face pe dracu, aia ai face, zîsă doda Lisaveta înciudată. Io eram cu burta la gură și tu săreai pârleazu’ la strîcata aia de Veta lu Boacă!
– Ei, iera și ea amărâtă că-i murisă omu’, o mai ajutam și io cu una, cu alta, zâsă nea Codin făcând cu oichiu la ailanț’ râzând.

– Vaaai de curu’ tău de cebăluit! Veneai di la aia și te puneai cu pumnii pe mine: ba că-i mâncarea prea fierbinte, ba că-i prea rece… Să mă fi măritat io cu altu’ că m-au pețît băieț’ ca lumea albă, nu zănatici ca tine!
– Cu cine fă, cu Petraiche al chior?
– Ce dacă avea albeață-ntr-un oichi, era bogat, tac-su avea moară, pământ și vite, nu un amărât ca tine, pe de-asupra și curvar, bețîu și sărac lipit pământului!
– Sărac fă, da’… frumos!
– Tu frumos!?
– Bunăoară vez’ bine, că de-aia m-ai loat: ieream frumos!
– Frumooos? Tuuu? Vai de curu’ tău de ramolit că nu-ț’ măi poț’ țîne nici beșinile, să mă ierte oamenii ăștia!
– Oamenii și muierile râdeau în hohote, mânile curățând cu repeziciune porumbii de foi și-aruncându-le-n gramada ce să mărea văzând cu oichii.
– Fă Ioană, zîsă baba Cătălina gazdii, auzîrăț’ că Mărin al Godoicii-al din dial s-a făcut moroi?
Oamenilor le-ngheță râsu’ pe buze iar copii rămasără cu oichii pironiț’ spre doda Cătălina.
– Vîi de mine dodă, că de-abia-i făcură ai lui pomana a de șasă săptămâni! Cum așa?
– Păi știi că ei de-un an să mutasără-n casa a mare a nouă dinspre fundu curțî’ . Noapte de noapte, de vreo trei zîle, cică auzau ai cășii, tot felu’ de umblete p’in casă, trântituri de uși, scărțîiau ușile gardilopului, să mișcau clențăle la uși… Cică să pomeneau că trăgea cineva păturile di pe ei din pat de-i lăsau dezgoliț’… Aprindeau lamba și câteva bobițe de tămâie, da’ do’r ce-i stângeau, iar s-auza moroiu’…
– Păi de un’e știi dumneata?
– M-am întâlnit cu lelița Măria a lu nea Mărin. Nu să puteau hodini biețî’ oameni noaptea de zgomote și gălăgie și cică s-au mutat iar în casa a veiche. Zîcea c-a vorbit ea cu popa să vină cu cartea să cetească și poate c-atuncea…
– Duoaaamne ferește, zîsă doda Ioana făcânduși cruce.
Să lăsasă intunericu și oamenii de-abia mai vedeau să facă treabă. Vasîle-al Marcelii lu Scorobete să ridică și-apucă felinaru ce-atârna de-o grindă de su’ șopru. Îl clătină ușor să vadă dacă are gaz, îl aprinsă și-l agăță iar în cuiu’ din grindă.
– Ei, așa mai merge, zîsă nea Codin. Mă frațîlor, să mări al dracu’ grămada asta de foi. Ioano, n-aduci o pătură măi ra să urcăm din foile eștea-n podu’ șoprului?
– Iote-acu nea Codine! Acuș viu!
– Mă Costică, îi zîsă nea Codin unuia măi tinăr, cân’ vine cu pătura, suie-le tu sus tată! Iote că veni Ioana!
Costică îndesă foile pe pătura-ntinsă, îi înnodă colțurile de-asupra, o lo la spinare și urcă-n șopru pe scară.
– Pune-le-n gura podului Costică mumă că le-oi râspândi io mâne pe lumină, îi zîsă doda Ioana. Coboară și mai ușurează din grămada asta de două-trei ori! Așa mumă! Măi e țuică-n sticla aia?
– Măi ie dodă, zîsă Văsîle-al Șchioapii, așa, de-o șchioapă da’ nu mai aduce!
– Ba Ioano, de-ai măi pune măcar jumate-n ia, zîsă moș Codin cu jind.
– Iote mă duc acu! Hai Dinele mumă să m-ajuț!
Copilu să ridică și plecă-mpreună cu babă-sa spre pimniță.
– Îm’ povestea biata muma a bătrână, bunică-mea, Dumnezău s-o ierte, începu doda Lisaveta, că cică unu Dumitru, (ce-i vine mă?… aha: străbunicu’ Lisandrii a lu’ Pleaznă)… Așa: ‘m povestea că cică Dumitru ăsta, venea cu caru’ cu boi di la bâlciu-al de su’ munte-n miezu nopțî’, că cică vândusă o scrofă cu purcei. Ei, și cică pe lunca mare, l-a strigat unu din câmp să-l ia și pe el cu caru’. I-a părut bine c-avea cu cine vorbi pe drum. Ce măi, s-a pomenit c-a apărut din beznă unu Pătru de ședea-n capu satului. Au stat de vorbă-n căruță de una, alta, ba au fumat și cîte-o țîgare de tutun, și cân’ aproape să intre-n sat, Pătru ăla i-a zîs lu’ Dumitru că el coboară c-are nu-ș’ ce treabă pe-acolo, și-a plecat p’in beznă. Ei, cică tomna cân’ a ajuns Dumitru în dreptu’ cășii lu’ Pătru, a văzut doliu-n poarta ăstuia, lamba aprinsă și tronu-n mijlocu’ odăii. Cică-n sara aia murisă Pătru și pasămite, el luasă-n car o arătanie. Cân’ a văzut Dumitru-așa, cică a damblagit: i s-a strâmbat gura și-a căzut în car cu mânile și picioarele țăpene, de l-au dat jos ai lui din car. A apucat să le povestească la ai lui, și-a-nceput să tragă să moară. Ce mai, până-n zîuă a ieșit mort! Copiii să strânsăsără unu-n altu de teamă și-ascultau înmărmuriț’. Clondiru’ cu rachiu trecea de la unu’ la altu’, făr’de hodină. Nea Codin, își scoasă din pozînaru’ hăinii decolorate un muc de țîgare scuturat, îl aprinsă, trasă doo fumuri și-și drese glasu’:
– Ei, că veni vorba de-al de ăstea, ‘mi povestea moșu-al bătrân, că l-am apucat și io, bunicu’ tatii…
– Nea Codine, nu măi povesti de-astea că mor de urât pe drum pănă acas’, zîsă Lionora, o vădană la patru’j de ani. Zău, nu mai povesti că te pun să mă duci pănă acas’!
– Lasă Lionoro tată că te duce altu’ măi tinăr, iote, Costică ăsta!
– Hai, zîi nea Codine, îl rugară copiii.
– Povestește-ne, îi zîsără câț’va.
Nea Codin mai trasă doo fumuri adânci din țîgare și-ncepu:
– ‘Ce că murisă unu’ Coliță, de loc din satu’ vecin și ginerit aci-n sat la noi. Cică picasă un gorun pe el la tăiat de lemne-n pădure. Ei, ‘l-ngropasără, și fie-sa, (Sanda o chema), plătisă o babă să-i
tămâie mormântu’ șasă săptămâni, cum ie obiceiu’. Să scula baba dis-de-dimineața și-ajungea la cimitir pe beznă, aprindea statu’ de fusăsă pe pieptu’ mortului și-l punea pe mormânt, p’urmă ‘conjora mormântu’ cu ulcica cu tămâie. Toate-n regulă până la cinci săptămâni trecute, până-ntr-o dimineață, cân’, în timp ce ocolea mormântu’, sîmțî că să pune vîntu’ și-aude un glas venind ca de departe: „Sandaaa, Sandaaa…!”. Șezu baba-ntr-un loc, crezând că i s-o fi părut. Nu să mai auza nimica. Începu iar să tămâie și dup’-un timp iar auzî: „Sandaaa, Sandaaaa…!” Cân’ își dădu sama că glasu’ vine de jos din mormânt, baba-și lo picioarele la spinare din cimitir făcându-și cruce și scupiindu-și în sân. Nu să opri decât la fata mortului la poartă, la Sanda. Strigă baba la poartă pân’ ce ieși Sanda afar’ la ia de-i povesti ăleia totu’. Sanda, muiere tinără și cu coraj, îi zîsă babii că-n dimineața-ailantă, vine și ia cu baba la tămâiat. Da’… ia măi daț’ sticloroanța aia cu rachiu că mi să uscă gura de tot!
Nea Codin trasă cu nădejde doo-trei guri de țuică scuturându-să și făcând un „ahaaa” cu năduf. Nima nu mai scotea un cuvant și toț’ rămăsăsără cu oichii mari, pironiț’, la nea Codin.
– Așa… și? Zîi nea Codine mai departe, îi zîsără câț’va.
– Hai nea Codineee, îl rugară și copiii.
– Care măi are vreo țîgare de tutun că io le terminai?
– Ia di la mine, îi zîsă unu’.
Nea Codin scoasă cribitu’ din pozânar, aprinsă țîgarea, trasă un fum lung ca din foale și măi lo o gură de țuică apoi continuă:
– Ei, ‘ce că a doua zî pe beznă, Sanda intră-n cimitir cu baba și să dusără la mormântu lu’ ta’-so. Sanda aprinsă o lumânare la capu’ mortului, pupă poza lu’ ta-so de pe cruce și-ncepu să plângă ușor. Baba aprinsă și ia statu’ și-l pusă alături de lumânarea fetii, p-ormă începu să tămâie. Tot ca noaptea trecută, s-așternu un vânt și-o vâjială preț de câteva clipe bune, de să stinsără si lumânarea și statu’ mortului de tămâia baba cu iel. Dup’-un timp, să potoli și vijulia aia de vânt iar baba aprinsă lumânarile. Baba conjura mormântu’ iar fata mortului ședea-n fața crucii în genunchi, cu mânile făcute căuș în juru’ flăcărilor lumînării si-a statului să nu să stinga, cân’, de-odată, iar să auzî de un’eva din jos: “Sandaaa, Sandaaaa!” P’in inima fetii trecu-n fior ca limba unui cuțît da’ osebind glasu’ lu’ ta’-so, ‘i răspunsă: „Da tată, vorbește cu mine!”.
Nima nu mai cura porumbii de foi, toț’ cu oichii ațîntiț’ spre nea Codin, unii privindu-l cu spăimântătură, alțî’, măi cu coraj, do’r curioși. După ce trasă ultimul fum, nea Codin stînsă cu grije mucu’ de țîgare de bombeu’ bocancului și continuă:
– Așa-i zîsă fata: „Vorbește cu mine, tată!” Decondată, ta’-so, (mortu’ de!), nu zîsă nimica da’ iar să porni vijulia aia de vânt care stinsă lumânările, noroc că-ncepusă să să lumine de zîuă. Și baba și fata ascultau atent, uitându-se spre mormânt. Mă frațîlor, cică vâjia vântu’ ăla de de-abia să țîneau de cruce amândoo să nu le doboare de pământ, așa tare bătea! Și de-odată, ce credeț’? Pământu’ de de-asupra de mormantu lu Coliță ăsta, tat’-al Sandii, începu să să dea sîngur într-o parte și alta, p’-ormă să iasă sîngur din groapă, parcă aruncat de draci nevăzuț’, pe dunga gropii. În timp ce baba fugea mâncând pământu’, vijulia aia de vânt să opri de s-așteru o liniște… Fata privea mărmurită, cân’ văzu cum tronu’ să ridică-ncet, încet di pe fundu’ gropii pănă măi sus o țîră de pământ, să trage sîngur într-o parte, și s-așează pe dunga gropii. Fata să uita plângând, da’ făr de teamă, pasămite nu-i iera frică de ta’-so! S-auzî un scrâșnet ca de cuie trase cu tesla, și capacu’ tronului să dădu-ntr-o parte. Sanda s-apropie-ncet, și-l văzu pe ta’-so, nu pe spate cum ‘i șade bine la un mort, ci pe burtă, cu capu-ntr-o parte. „Sandaaa! Sandaaaa!”, auzî iară fata glasu’ lu’ Culiță, ta’-so, parcă stins, fără vlagă. “Da tăticule, spune, vorbește cu mine!”. Mortu’ nu măi zîcea nimica. „Vorbește cu mine tăticule, hai vorbește tat’-al meu al bun! Hai, întoarce-te pe spate și vorbește cu mine. Întoarce-te te rog!“. “Nu, n-o să mă-ntorc Sando, fata tatii!”. “Da de ce tăticule nu te-ntorci?”. „De-aia, că ăi de nu știu povestea lu’ Culiță și-a fie-sii Sanda, să mă pupe-n cur, na!”
Peste câteva clipe, liniștea-nfricoșată a oamenilor să sparsă-n bucăț’, odată cu cu hohotele lor de râs cu lacrimi și sughițuri, curmate de câteva suduieli ale unora:
– Ba nea Codine, om bătrân și minte… ioc!
– Codine, ce-ai tu-n cap, are și cânele su’ coadă!
– He, he, he! Hu, hu, hu! Ha, ha, ha! Nebun ești nene! Nu-i pe creaca lui nea Codin, hi, hi, hi!
Cân’ zarva să termină, doda Ioana le spusă:
– Ei, oameni buni, mai rămasără de curațat ca la doi-trei băniciori de porumb! Las’ că ăsta l-oi face io mâne pe zî cu nepotu-meu ăsta că tot să termină gazu-n felinar, că iote, pâlpâie! Io vă
mulțămesc de ajutor!

Glosar de gorjenisme

hală – furtună, vânt puternic;
tolcer – pâlnie;
tâlv – specie de dovleac, subțire și lung, întrebuințat pentru scoaterea vinului din butoi;
podval – lemne ce se așază sub butoaie;
pârleaz – trecătoare ingustă peste gard, cu trepte din scândura puse pe țăruși, pe ambele părți;
cebăluit – om de nimic;
moroi – arătare, fantomă;
ra – rea;
pimniță – pivniță;
a damblagi – a paraliza;
pozânar – buzunar;
stat (statul mortului) – lumânare din ceară de albine, incolăcită, ce se pune pe pieptul mortului;
bănicior, baniță – măsură din lemn pentru grâu sau porumb;