Doftoroaia (reluare)

– Ia ieşi mumă pîn-afară că strîgă cineva la poartă. Vez’ cine-i, ‘mi zîsă baba din război. Îl pusăsă de o săptămînă să facă o velinţă.
Ieşii io pînă-n tindă, do’r în cămăşuţă şi izmănuţele ale noi, şi mă uitai spre poartă. Iera doda Linca lu’ nea Barbu. Intrai în casă:
– E doda Linca, are treabă cu matale!
Să ridică din război şi ieşi afară:
– Ce-i Lincă, ce să-ntamplă?
– Bună sara Florică! Barbu meu ‘i bolnav rău, nu ştiu ce să-i măi fac!
– Bună sara! Da’ ce-are?
– Ce sa aibă, arde ca focu’, zăleteşte şi polomoteşte p’in somn, să duce aşa în somn… Sparsă az’ nişte lemne şi-l trecură toate apele şi cre’ că răci…
– Hai fă Linco că viu acuşica! Rămîi mumă acas’ că merg pîn’ la Linca!

– Nu babă, merg cu matale că mi-e urît sîngur în cas’!
– Ce dracu mă mumă că ieşti băiat mare. Bine, hai, îmbracă-te repede că plecăm!
Îmi trăsăi pantalonaşii de molton făcuţ’ de mama, trăsăi bocancii pe picioru’ gol şi-mi pusăi paltonaşu’ pe umeri.
– Hai mă măi repede, ce te corconeşti atîta! Doamne, ce fudul ieşti, parcă te-ar fi făcut muma-ta fată! Hai!
Nea Barbu şi doda Linca aveau o casuţă mică din lemn, cu o sîngură cămăruţă scundă, coperită cu şiţă veche, pe-alocuri putrezîtă şi peticită cu carton. Do’r gardu’ de stobori îi despărţa de casa noastră. Iera vai de iei, săracii, trăiau din mila noastră şi-a vecinilor. Intrarăm în sîngura odăiţa, pe o uşa veche, mîncată de cari, făcută dintr-o sîngură blană lată, de plută.

Într-un colţ al hodăii, pîlpîia o lambă cu sticla afumată, împrăştiind o lumină chioară. Pe un pat înalt, pe o cergă veiche, decolorată, pe care le-o dădusă mama măi demult, şedea culcat nea Barbu, coperit cu o sumedenie de velinţe şi de-asupra, cu o manta ofiterească veiche, petecită. Nea Barbu dormea, tras la fata, cu barba albă, nerasă. Baba-i pusă palma pe fruntea fierbinte. Nea Barbu deschisă oichii şi vru să să ridice în capu’ oasălor.
– Stai liniştit Barbule! Ce te doare mă?
– Hapciu! Hapciu! străfigă nea Barbu. Ba mă ia cu calduri, ba cu friguri, Florică! Acu’, iote, mă luă cu călduri şi parcă iau foc! Dracu’ ştie, cre’ că asta-mi fu…poate mă duc la tata…o fi venit timpu’…
– Lasă mă ca n-ai nici pe dracu’, ai mai vazut tu drac mort? îl incurajă baba Florica. Ce, tu ieşti de moarte? Las’ ca te fac io sanatos tun! Nici flăcău n-ai fost aşa, glumi baba cu iel. Linco, ia dă-mi o basma udată cu apă rece, da’ stoarce-o o ţîră!

Baba lo basmaua udă şi i-o pusă lu’ nea Barbu pe frunte, legîndu-i-o la ceafă.
– Aşa, să-ţ’ piară ferbînţala Barbule! Linco, mă reped pînă acas’ să iau ventuzele. Viu repede! Mă, să fii cuminte, îmi zîsă mie baba, şi ieşi.
Pe ferestruica mică, joasă, cu un oichiuleţ de geam, stăteau cuminţ’ cinci gutui mari, pufoase, împrăştiind o aromă de te îmbăta. Doda Linca-mi văzu privirea şi întinsă mîna, luînd o gutuie mare, pe care mi-o dădu.
– Ia mamă, mănancă gutuie! Hai, ia-o, nu te codi!
Loai gutuia, ştergand-o de puf pe cracu’ pantalonului de molton, şi muşcai din ia cu poftă o bucată mare. Era dulce-acrisoară, iar mustul acrişor începu să-mi curgă pe la chiotoarele gurii. Măncam gutuie plescăind de plăcere. Afară s-auzî paşi repezi şi uşa să deschisă. Baba intră cu o cutie de carton in mînă, în care avea cinşpe ventuze ca niste pahare burtoase, o sticla de spirt şi o feştilă facută dintr-o bucată de cîrpă legată într-un cap de sîrmă neagră, ruginită.

‘I pusă mîna pe fruntea lu’ nea Barbu:
– ‘I scăzu fierbînţala! Hai Barbule, dă-ţ’ jos cămaşa şi pun’te pe burtă, să-ţ’ pun ventuze! Hai mă că pînă dimineaţa îţ’ trece! Eeei, Linco, uitai cribitu’ acas’, n-ai tu unu’?
– Un’e pusăşi mă cribitu’ ăla cîn’ aprinsăşi focu’? Iar bodicăişi p’in şorţu meu? întrebă doda Linca pe nea Barbu.
– Uita-te şi tu în pozînaru’ din dreapta în nădragii mei! Vez’ că-s în cui după uşa! Aşa, cată-l acolo. N-aprinsăi cu iel focu-n sobă?
– Ia-l Florico!
Baba pusă din sticlă o ţîră spirt pe festilă şi-i dădu foc cu cribitu’. Rămăsăi mirat can’ văzui ce flacără albastră, ieşea din cîrpa feştilii. Can’ oi fi sîngur acas’, o să stropesc cu spirt feştila babii şi o sa-i dau foc să mă joc cu ea. “Ce mai flacară de frumoasă!”, mă minunai io.

De-odată, baba plimbă flacăra feştilii de doo ori p’in ventuză şi i-o pusă lu’ nea Barbu repede, cu gura în jos, pe şale. Pielea spatelui începu să să umfle văzînd cu oichii, ca o gogoaşă, pînă aproape în fundu’ ventuzii. Nu măi văzusăm aşa ceva! “ O să-m’ pun şi io”, gîndii, “da’ un’e, că pe şele n-o să ajung! Da las’, ca văd io!”
Baba lo altă ventuză, ‘i plimbă repede flacăra p’in ia şi o lipi pe spate, lîngă ailaltă. Si tot aşa, baba pusă toate ventuzele pe şelele lu’ nea Barbu. Mie-mi venea să rîd: cu toate ventuzele elea pe spate, sămăna cu ariciu’ pe care-l găsîsăm asta-vară în fundu’ grădinii, în urzîcile de lîngă gard.
– Copere-l Linco cu cergile elea repede, să-i tragă răceala. Aşa! Să-l vez’ tu mîne pe Barbu, sănătos tun! Las’ să aţîpească o ţîră, zîsă baba văzînd că nea Barbu abia mai clipeşte de somn.

– Auz’ Florică, zîsă doda Linca-n şoaptă, da’ lu’ copilu’ lu’ Mariţa lu’ Gorină i-a trecut de opăreală? Am auzît că tu i-ai făcut o alifie şi l-ai uns cu ia!
– Îi măi dau o dată şi-i trece, ce…, aproape că i-a trecut, zîce baba.
Vasîle al dodii Mariţa, iera prietenu’ meu de joacă. Drăcos cum iera, ieşisă de su’ masă, tocma’ cîn’ mamă-sa, loasă oala cu făsui dupa plită, şi dădusă cu capu-n fundu’ iei. Norocu-al mare, a fost că doda Mariţa, a ţînut zdravăn de oală şi n-a rasturnat-o toată pe iel. Din clătineala aia a oalii, o leacă de ciorbă totuşi s-a vărsat. Ei, cum-necum, uite că s-a ales Vasîle cu nişte arsuri de toata frumuşaţa pe frunte, o ţîră pe piept, pe burtă, pe labele picioarelor, ba chiar şi la puţulică. Ha, ha! Tîpa Vasîle ca din gură de şerpe! Norocu’ cu baba Florica! A preparat ia de-a-n fuga, o alifie din doo linguri de apă din aia de-a limpede de var, cu un gălbinuş de ou, miere de albine şi o leacă de zamă dintr-o frunză de aloe. În zăce zîle, Vasîle aproape să vindecasă.

Iera tare pricepută baba Florica la tot felu’ de leacuri. Ba, cîn’ noi, copiii, aveam gatu’ umflat, muia deştiu-n sare mare, grunjoasă şi ne freca în gît, la linguruş, pînă ne dadea lacrimile. A doa zî nu mai aveam nimica. Cîn’ vro muiere cu oichii verz’să mira de mine cat sunt de frumos şi ma deoichea, tot ia-mi descînta de deoichi.
– Florico, ‘i mai ţîi ventuzăle?
– Nu, Linco, i le scot acuş. Barbule, ia scoal mă, nu, stai tot aşa, hai să scot astea di pe tine.
Baba apucă o ventuză, apăsă cu deştiu bine la gura ventuzii, o aplecă pe-o parte şi o dezlipi cu un pocnet surd de şalele lu’ nea Barbu. În locu’ iei rămasă o gogoasă mare, roşie. Dupa ce îi lo toate ventuzele, pe mine aproape mă umfla rîsu’ văzînd cinşpe gogoşi mari, roşii, umflate, care sămănau cu gogoşelele pe care le tăia mama pe masă, cu paharu’.
– Gata Linco, mîne-i Barbu tău sanatos tun, da’ ai grijă să fie bine coperit noaptea asta, să nu-l întoarcă mai rău boala! Eeei, Linco, io vă las sănătoşi că mă grăbesc să-i dau ăstuia micu’ să mănînce. Nu prea să-ndeamnă sîngur, că soru-sa-i plecată cu mamă-sa pi la cuscrii, bunicii iei. Bună sara!
– Să trăieşti Florico, să-ţ’ dea Dumnezău sănătate, că tu ne-ai ajutat întotdeauna!
– Lasă fă Linco, voi sa fiţ’ sănătoşi, că aşa să ajuta vecini-ntre iei!

Glosar de gorjenisme:

-a zăleti – a tresări
-a străfiga – a strănuta
-şiţă – şindrilă
-lambă – lampă
-chiotoarele gurii – colţurile gurii
-cribit – chibrit
– pozînar – buzunar
-linguruş – mormoloc de broască; aici, omuşor
-a polomoti – a aiura
-a se corconi – a se învîrti aiurea
-stobori – pari de lemn
-o sumedenie – o mulţime
-a bodicăi – a căuta