Reflectii de convalescent

Iata ca deja s-au surs aproape patru zile de cand am revenit acasa, fara de a avea putinta de a sta pe un scaun in fata computerului si de a face altceva decat de a citi comentariile pe propriu-mi blog, fara a mai putea si rapunde prietenilor mei.

Am fost internat intr-o unitate spitaliceasca de prim rang din capitala, dupa doua internari aproape succesive in sectia de cardiologie a Spitalului Municipal din Tg-Jiu, cu o tromboflebita profunda a coapsei piciorului stang, ce-mi provoca o durere atroce, in ultmul timp fiindu-mi aproape imposibil sa ma deplasez. Am iesit din spital ameliorat, nefiind cazul de operatie chirurgicala, urmand sa fac ulterior un tratament de durata. Aceste momente destul de grele din viata mea, au constituit totusi pentru mine, o lectie de viata de neuitat.

Am vazut (de parca mai era nevoie de acest necaz al meu ca sa mi-o dovedeasca!), cu cata dragoste, grija, daruire si compasiune sunt inconjurat de sotie, fiu si nora, cand, pentru prima data in viata mea, m-am simtit mult prea bolnav si neptincios. Am surprins, pentru prima data in ochii iubitei mele sotii, nedezlipita de patul meu in acele zile de suferinta, o dragoste nesfarsita, dar nu cea pe care o cunosteam in cei 33 de ani aproape de cand ne-am unit destinele, ci o cu totul alta, plina de o mila sfasiitoare, de dorinta-i dureroasa de a nu ma pierde, o privire incarcata de durere, iar atunci cand credea ca n-o vad, de disperare. Atunci, in sinea mea, I-am multumit lui Dumnezeu ca eu si nu ea, trece prin acea suferinta, deoarece n-as putea suporta s-o vad cum sufera. Am simtit atunci, in dragostea ei, cum ma mangaia cu sufletul iar asta mi-a intarit puterea de a lupta.

M-am simtit inconjurat de dragostea celor doi copii ai mei (fiul si nora mea), ca niciodata pana acum, parca vorbiti sa-mi faca toate hatarurile, chiar si cele pe care nu le aveam, o dragoste posesiva si paternalista, cu mici reprosuri care si acum ma amuza, de la a avea grija sa-mi iau la timp medicamentele si pana la “a papa tot din farfurie”.  Aceste momente grele din viata mea, mi-au aratat ca tuturor rudelor mele le pasa de mine, fiind bombardat in orice moment cu telefoane, interesandu-se de sanatatea mea.

Acum doi ani, daca cineva mi-ar fi spus ca pe internet se pot lega prietenii sincere si durabile, i-as fi raspuns cu convingere ca astea-s mofturi de adolescenti! Curand, dupa ce mi-am facut blogul, m-am convins ca nu aveam dreptate si greseam, iar acei oameni pe care nu i-am vazut niciodata (si pe unii poate nu-i voi intalni vreodata), mi-au devenit prieteni la care tin enorm si desi nu-i vad si nu-i aud, ii simt aproape de suflet.

La doar doua zile de la internarea mea in Bucursti, fiul meu Mitrut a postat pe blogul meu, un mic articol in care ma scuza in fata prietenilor mei pentru ca-mi neglijez atat blogul meu cat si pe ei, aratand motivul si dandu-mi si numarul de telefon la care as putea fi contactat.

Urmarea? O avalansa de comentarii pe blog, apeluri telefonice si SMS-uri de la toti prietenii mei virtuali cu suflet mare, au inceput sa curga spre mine, toti imbarbatandu-ma si urandu-mi insanatosire grabnica.
Tuturor: familiei, rudelor, colegilor de servici si nu in ultimul rand, minunatilor mei prieteni, le multumesc din suflet ca au fost alaturi de mine in acele momente, facandu-ma sa trec prin tot ce am trecut, cu convingerea ca nu sunt singur.

Va multumesc si va iubesc!

Related Posts