Lamba, aninată-n cui, începu să pîlpîie. Muica să sculă din pat, suflă in lambă şi să dădu iar în pat lăngă nepoţîca iei de şasă ani. Venisă pi la ia de doo zîle şi mîne o ia tac’su indărăt acas’.
– Muică , zîce fata, da din linguruşi să fac broaştele ?
– Da ce-ţ veni fata babii ?
– Văzui az in balta din fundu’ grădinii numa’ linguruşi. Mumăă, cum dădeau din coadă, aşa dădeau, zăce fata arătîn ‘din deştuţu’ arătător .
Auz muică, da’ din linguruşii ăia chiar să fac broaşte ?
– Bunăoară să fac, cum să nu, zîce muica fetii.
– Cum să să facă broaşte muică, broaştele au picioare, da’ linguruşii văzui ieu că n-au, zîce aia a mică.
– Măi tîrzîu o să le dea şi picioarele, da’ să măi crească, isteaţa muichii a mică, zîce baba pupînd nepoata pe năsuc.
– Da’ muică, da’ linguruşii au coada, da’ broasca n-are !
– O să-i pice, doamne ţîne-o, că deşteaptă te-a măi făcut mumă-ta. Parca ia nu iera aşa deşteaptă ca tine, zîce muica, acu hai să ne culcăm, că vine tată-tău şi te ia acas dimineaţă.
Fata începu să sa legene cu capu pe căpătîiu’ umplut cu foi de porumb care foşgăiau su’ capu iei. Afară să auza cum cînta un răcănel, iar un cîne lătra la alălalt cap al satului. Întru tîrzîu:
– Muică ! Muuuică !
– Îuu, doamne ce mă speriaşi, visai că venisă vulpea şi-m loasă cloţa di pe oauă şi doi pui de cîţă. Of doamn , mă ăsasă săracă !
– Ce zîceai că spui?
-Lenuţa a lu nea Costică a lu’ Maria Fudula -i borţoasa ?
– I borţoasă, da, zîce muica.
– Si…are un copil in burtă ?
– Un copil sau o fată, zîce a batrînă.
– Aşaaa, c-o avea copil sau fata, asta inţăleg io, da vorba ie …pe une iese muică, ha ? intreabă curioasă nepoata.
– Pi la subsuoară, i zîce muica ţînîndu-să să nu o scape rîsu’.
– Da mîţa, căn’ a făcut mîţîî ai mici, am văzut io cîn’ i-a făcut , da’ pi su coadă, zîce fata.
– Ia măi lasă-mă dracu fato, că-m făcuşi capu călindar, zîce muica, şi măi şi culcă-te,că mor de obosală !
Fata să intoarsă pe partea ailaltă zîcînd aşa pentru ia : “are dreptate şi muica, ce, Lenuţa are coadă ca mîţa ? ” Nu trecu mult şi adurmi ruptă de obosală, cu un zîmbet în colţu’ gurii.
– Doamne deştepţ copii în zîua de az . Mînca-ţ-aş curu’ Doamne, n-am măi auzît aşa vorbe !
irf dot com — 22 mai 2008 @ 8:30 pm
nea costache, posturile astea imi aduc aminte de copilaria mea …de primii ani in care am crescut la arcani.in anii cu „muici” care se strang seara la poarta, cu vaci, cloţe si toate orătăniile rurale pe care le dezmiarda ţăranii pe iazurile imbuibate de verde crud, cu fan prins in capite galbene, cu miros de iarba si de verde.
si tot limbajul asta al satelor e atat de frumos, atat de bogat si de expresiv .. plin de taxinomii si pe alocuri pavat cu morale stravechi. pare cumva mitic , putin retrograd daca il confrunti cu lexicul trasfigurat al orasenismelor.
oricum ideea e ca imi plac al naibii de mult povestirile astea. n-ar fi rau sa le strangi intr-o carte.
citi-le-voi de cate ori voi avea ocazia. 🙂
costache — 22 mai 2008 @ 9:15 pm
Stimata d-soara, intr-adevar, acum suntem oraseni dar, avem adanc infipte radacinile acolo, la tara, alaturi de bunicii care pentru mine mai sunt doar in mintea mea. Multumesc pentru aprecieri, si promit ca ma voi gandi serios la propunerea (de altfel, mi-ai dat ideea) de a strange totul intr-o carte.