Mitu aruncă o troacă din dovlete plină cu boabe la orătănii, pe urmă pusă ‘şi-n jgheabu’ porcilor o găleată de lături. Nu măi iera mult şi sfinţa soarele. Intră în hodaia din mijloc, unde, pe un pat ‘nalt, cu salteaua umplută cu paie, durmea copilu’ de nici trei ani. Iera năcăjit că Mărioara, nevasta-sa, iera la spital în Tîrgu-Jiu, internată cu fetiţa lor de doo luni jumate.
În ultimii şapte ani le murisă patru copii, şi murisă şi tată-său, Gligore. Nu apuca să să-nveichească doliu-n poartă, că iar le măi murea câte-un copil. Tot satu’ ştia cît de amărîţ’ ierau. După moartea alor patru copii, la puţîn timp di la naştere, măi aveau acu’ băiatu al de doi ani şi jumate şi fetiţa din spital. Floarea, muma lu’ Mitu, iera p’in grădină, să culegă neşte teci de făsui aproape uscat, să aibă de-o oală de ciorbă de mîne. Mitu ieşi-n tindă şi aprinsă o ţîgare, aşteptînd să termine găinile toate boabele şi să le-nchidă-n coteţ.
– Bă Mitule! Mitule! Ia vino mă pîn’ la poartă să-ţ’ spun ceva!
Iera omu’ de serviciu di la primărie, nea Codin.
– Ce-i nea Codine, ce-ai să-m’ spui?
– Bă Mitule, stăi jos bă, stăi jos aci pe banca asta.
– Ce-i nea Codine, ce să-ntîmplă, zîsă Mitu sîmţînd un fior pin inimă, să-ntămplă ceva rău?
– Da mă, fii tare, Mitule, fii bărbat bă, uite, primii un telefon di la nevastă-ta că vă muri şi fata asta. Dumnezău s-o ierte! Mîne să te duci s-o iei.
Pe Mitu-l podidiră lăcrimile şi-ncepu să urle de durere şi deznădejde.
Muma-sa Floarea veni-ntr-un suflet din grădină, cu poala plină de teci de făsui, le aruncă-ntr-un colţ al tinzî’, pricepu ce să-ntîmplasă şi începu să să jelească cu un glas tare si ascuţît p’in obor şi pi la poartă.
– Ne muri şi copilu ăsta mumăăă, mumă! Cu ce ţ’-am greşit io Doamnee! De ce mi-i iei Doamne pe toţ’?
Vecinii, nea Barbu cu Linca lui, di din vale de iei şi nea Musteaţă al bătrîn, di di la dial, auzîră pe Floarea jelindu-să şi alergară la Mitu-n curte.
– Dumnezău s-o ierte! Bă Mitule! Fii tare tată, zîsă nea Musteaţă plîngînd şi iel. Hai, nu măi plînge şi hai să vedem de ce-ar fi nevoie pentru mormîntare.
– De ce să fie nevoie nene,că n-am de nici unele, zîsă Mitu suspinînd, cine să gîndea la una ca asta, să să pregătească? N-am nici beutură destulă, nici mălai de turtă, nici făina de colaci, nici măcar grîu de colivă n-am.
– Lasă Mitule tată, c-om găsî şi pi la noi, astălanţ’. Da’ cu banii cum stai?
– Bani ar măi fi, că incercam să astrîng să cumpar o văcuţă acolo, să aibă şi copii mei un lapte, acolo, da’ acuma…
Nea Barbu cu doda Linca ierau săraci lipiţ’ pămîntului,trăiau din mila lu’ Mitu si a vecinilor ailanţ’.
– Mitule tată, ieu n-am cu ce te ajuta, da’ te ajut la groapă. Nea Barbu săpasă toate gropile copiilor lu’ Mitu.
– Bine nea Barbule. Mumă, io ma duc p’in sat să găsăsc ce ne trebuie de mormîntare.
– Să vin şi io cu tine Mitule? intreba Floarea.
– Nu mumă, mata stăi cu copilu’, să ai grije de iel, să nu păţască şi iel ceva.
Cîn’ Mitu ieşi-n drum, nea Musteaţă îl aştepta cu caru’ cu boii înjugaţ’.
– Hai, Mitule nene, că nu poţ’ aduce cu spinarea toate alea, hai să mergem!
Mersără pînă la Pietriş. Gasîră vin şi ţuică la Vălică, lo di la prăvălie di la Fifora şi ulei, şi zahăr, şi pînză albă, şi neagră, şi lumînări şi alte elea. Gasîră pi la oameni şi mălai, şi făină, şi încărcară totu-n car. Cîn’ să intoarsă, strigă şi pi la nea Costandin Ungureanu, prietenu’ lui, tîmplar, şi comandă tronu’ fetii.
– Îl fac Mitule, acu’ mă apuc să-l fac şi nu-ţ’ iau nimic pe iel, că ieşti şi tu năcăjit.
Dusă tot acas’. Să culcară noaptea, tîrzîu. A doa zî de dimineaţă, Mitu plecă cu rata la Targu-Jiu să aduca fata moartă acas’. Găsa iel o căruţă, ceva. La spital, portaru’ nu vru să-i dea drumu’ ‘năuntru. Sa dusă la gardu spitalului, dinspre drum şi o rugă pe o bolnavă s-o cheme pe Marioara lui. După un timp, Marioara ieşi din secţia de copii şi când îl văzu pe Mitu plîngînd îl întrebă cu voce stinsă:
– Ce să-ntîmplă Mitule, e ceva rău acas’, să-ntîmplă ceva rău cu copilu?
– Ne muri şi fata asta, izbucni Mitu măi tare-n plîns.
– Ce-ai mă, că fata-i vie, e sănătoasă acu, ne face ieşirea az’.
Lu Mitu nu-i veni să creadă. Crezu că Marioara înnebunisă de durere, şi-i zîsă să i-o aducă la gard, s-o vadă. Marioara intră-n salon şi să-ntoarsă cu fetiţa în braţe.
– Cine ţ’-a spus ţîie c-a murit fata?
– Omu’ de servici di la primărie, zîsă Mitu.
– Pai a murit fata lu Ion al nost, zîce Mărioara, să potriveste în nume cu noi, şi Codin ştiind că nouă ne-au tot murit copiii, a crezut că-i vorba despre fata noastă.
S-au întors cu fata acas’, şi în loc de mormîntare şi pomană, au făcut o petrecere la care au chemat pe toţi vecinii şi pretenii lor. Mitu, a doua zi, s-a dus la nea Costandin:
– Nea Costandine, ia banii ăştia pentru tron, hai te rog, să fie plătit, şi să faci ce vrei cu iel, că mie nu-m’ mai trebuie aşa ceva p’in cas’ pi la mine, zîce Mitu.
Floarea, a dat a doa zî fata de pomană pe geam, lu’ doda Cătălina, numa’ aşa, să-i trăiască. Nea Costandin Ungureanu, tîmplaru, pînă a murit, ţînea in pod, la streşina căşii, un tron mic, de copil, plin cu făsui. Era tronu’ fetii lu’ Mitu.
EPILOG
Totu’ s-a -ntîmplat aievea, p’in anii ‘56. Floarea, Mitu si Mărioara s-au stins Ai doi copii de atunci is şi iei aproape bătrîni şi au şi iei la rîndu’ lor copii mari.
Satmareanu — 20 septembrie 2009 @ 11:56 am
Foarte frumos.
gmx — 20 septembrie 2009 @ 7:34 pm
Poveste tristă dar cu final fericit..
Mikael Eon — 20 septembrie 2009 @ 7:46 pm
Buna ,am descoperit si eu abia azi blogul dumneavoastra… frumos stil de expunere, imi place mult, la fel si povestioarele. Promit sa va adaug in blogroll. O seara cat mai placuta!
costache — 20 septembrie 2009 @ 7:47 pm
@ Satmareanu: Multumesc Darius! O seara frumoasa!
@ gmx: Trista intr-adevar si reala 100%! O seara minunata Mihaela!
costache — 20 septembrie 2009 @ 8:17 pm
@ Intrand pe blogul dv., am avut o deosebit surpriza, descoperind un adevarat talent literar. Sunteti deja in blogroll-ul meu. O seara minunata!
Mikael Eon — 20 septembrie 2009 @ 8:20 pm
Va multumesc din suflet pentru comment si pentru aprecieri, nea Costache, cu respect profund, sper sa realizam o legatura frumoasa bazata pe prietenie reciproca!
costache — 20 septembrie 2009 @ 8:38 pm
@ Mikael Eon: In mod sigur, iar eu recunosc viitorii prieteni din prima!
Florin Puscas — 21 septembrie 2009 @ 1:56 am
De fiecare data mi se par emotionante povestirile astea. Poate si pentru ca imi aduc aminte de alte povesti auzite de la parinti si bunici.
O lectura folositoare pentru omul modern care a uitat sa se opreasca si sa priveasca frumosul.
O saptamana excelenta Nea Costache!
Vania — 21 septembrie 2009 @ 9:32 am
M-am inspirat şi eu de pe-aici şi l-am furat pe Mikael Eon…
Alberto — 21 septembrie 2009 @ 10:36 am
Sa ne traiesti ani multi si fericiti Nea Costache drag!!
Multumesc pt tot ce scri!
Nea Costache — 21 septembrie 2009 @ 11:07 am
@ Florin Puscas: Multunesc Florine! Sunt intamplari vechi, autentice! O saptamana cu realizari!
@ Vania: E foarte talentat, mie-mi place!
@ Alberto: Sa traiesti prietene! multumesc de vizita!
Constantine — 22 septembrie 2009 @ 11:46 am
nea codin asta numa incurcaturi face hahahha
maminineta — 22 septembrie 2009 @ 10:40 pm
In timpul lecturii mi-au dat lacrimile si tare m-am bucurat apoi ca fetita n-a murit.Intamplarea povestita de altcineva nu ne-ar fi sensibilizat atat de mult.Graiul oltenesc pe care-l folosesti, ne mangaie sufletul si ne intoarce in timpul acela simplu de care inca ne e dor.
primadona25 — 24 septembrie 2009 @ 9:00 am
Ce m-am bucurat!
Spor la lucru! O zi buna!
costache — 24 septembrie 2009 @ 8:50 pm
@ Constantine: Intr-adevar, la acea vreme, a facut o mare incurcatura! O seara minunata!
@ maminineta: Fetita de atunci, care de altfel este sora mea, traieste bine-mersi, are trei baieti inca necasatoriti si isi doreste nespus asta, tanjind sa tina in brate cate un nepotel macar de la fiecare. Graiul acesta oltenesc dar cu regionalisme specifice gorjenesti mai este folosit doar de batranii de la tara. Si eu, cand merg la tara si aud vorbind batranii, imi amintesc de copilaria mea, cand si noi, copii, vorbeam tot asa. O seara frumoasa!
@ primadona25: Ma bucur ca ti-a placut Primadona! Multumesc de vizita! O seara minunata!
ela — 25 septembrie 2009 @ 2:42 pm
imi zambesc ochii… esti un mare povestitor Nea Costache! sunt fericita ca te-am descoperit.
costache — 25 septembrie 2009 @ 6:11 pm
@ ela: Multumesc de aprecieri Ela! Si eu sunt fericit ca am o asemenea prietena virtuala. Un sfarsit de saptamana reconfortant, alaturi de cei dragi!
Mage — 13 octombrie 2009 @ 12:05 am
Curge frumos povestioara, mi-a placut mult stilul.
sofia — 17 noiembrie 2009 @ 2:00 pm
Am plans(putin), in istoria satelor sunt multe povesti triste, dar cine sa le mai asculte, cine sa le mai adune?
De ce nu scrii o carte cu povestile(istorioarele) aduante?
Macar asa nu se mai pierd!
costache — 28 noiembrie 2009 @ 7:31 pm
@ Mage: Multumesc, ma bucur ca-ti place! te mai astept!
@ sofia: Intentionez sa adun toate aceste povestiri intr-o carte. O duminica frumoasa!
...ala al mic dintre frati — 20 aprilie 2012 @ 4:51 pm
Ma nea’Costache, ai povestit-o mai bine ca mama…imi aduc aminte perfect cum imi povestea ca a fost data de pomana si ca in felul asta i-a murit moartea. Tare mult mi-ar fi placut sa prin si eu perioada aia….macar ca spectator. Altfel…ce sa mai zic, ador felul in care scrii si ma bucur din suflet ca valorifici la maximum si istoria familiei noastre. Cu totii ne mandrim cu scriitorul nostru…
Laschon Robert Paul — 23 iulie 2013 @ 11:38 am
Cool, mai vreau