‘I o zî frumoasă de intăi aprelie. Acu’ doo săptămîni, ultimile pete de zăpadă au pierit ca p’in farmec di pi su’ poalele infrunzîte ale păduricii din dialu’ din spatele căşii, topite de soarele primavaratic. Soarele pripeşte destul de tare, deşi măi adie un vînticel destul de rece. Stau cu sor’mea pe băncuţa trasă in fata beciului căşii şi-ncerc s-o-nvaţ’ să joace Păcălici, da’-i prea mica si nu să lipeşte nimic de ia. Io am şapte ani şi la toamna mă ia la şcoală şi ia-i mai mică decat mine cu doi ani. Mama scoate ale doo gîşte cu boboci din coteţ. Îs o sumedenie de boboci, una are optîşpe, alta doozăci.
– Loaţ’ mamă gîştele cu boboceii si plimbaţî-le o ţîră la iarba verde pe aci, pe valea Cioieniţî. Sa nu-i băgaţ’ in Cioeniţa că bea apa din aia sărată şi mor. Aveţ’ grije de boboci să nu dea maşina peste iei şi… sa fiţ’ cuminţ’, auzîrăţ’? Sa nu faceţ’ prostii!
– Nu, mamă, zîsărăm noi, uitîndu-ne unu’ la altu’ cu tîlc.
– Bine, bine, aveţ’ grije, c-am loat bătător nou din bîlci şi-l rup pe spinarea voastă! Tu, imi zîce mama, ia nuieluşa asta să mîi bobocii, da’ sa nu-i loveşti ca-s mici si iei !
Ieşirăm pe poarta in spatele gîştelor cu boboci, care, incepură să să răsfire pe zoana şuşelii, ciugulind iarba crudă. Le adunai grămadă şi le mînarăm pe drumu’ cimentat din capu’ coloniii. Cotirăm pi lînga casa lu’ Dineţu cu oichii in patru sa nu vie vro maşina şi dupa vro sută de paşi intrarăm pe valea Cioenitî’.
Cioeniţa, iera un pîrîiaş de-l treceai cu picioru’, cu apa sărată,cu pete de ţiţei di la sondele di pe vale-n sus. Pe dialu’ din stînga Cioeniţî’, ‘i-o pădurice tinără de stejar, iar la poalele iei îs numa’ smîrcuri de apă cu ţipirig şi iarbă mare si grasă. Mînarăm bobocii intr-acolo si zărirăm pi su’ coastă o sumedenie de tămîioare si bozoţăi.
– Uite frati-meu ce de floricele, hai sa culegem sa-i ducem si mamii, zîce sor’mea.
Strînsărăm doo buchete mari, le pusărăm pe iarbă si rupsăi pe urmă un mănunchi mare de ţipirig. ‘I dădui jumate lu’ sor’mea si ne pusărăm să le-mpletim ca pe codiţăle fetelor. Mie nu mi să prea îndemîna la-mpletit da’ sor’mea, cu deştuţăle elea mici ale iei, făcu o coada mare si frumoasă. A mea ieşisă ca dracu’, strîmbă si boccie. Un boboc, al măi mic de tot, care ieşisă ultimu’ din ou, trăgea de mama focului de-un ţipirig care să încapăţana să să rupă. Can’ trasă măi tare, să rupsă şi bobocu căzu-n fund, ţîpand ca o trompeţîcă. Noi rîdeam ţînîndu-ne de burtă.
– De ce radeţ’ mă? Iera Mircea, văru’ nost’, copilu’ lu’ tata Ion, fratele mamii care iera măi mare ca mine cu trei ani. – De bobocu’ ăsta, Mircea, uita-te si tu ce nătăfleţ îi!
– Ie mic si iel, d’aia, zîce Mircea. Bă, voi ştiţ’ ce zî-i az’?
– Mţu, strîmbarăm noi din nas. Ce zî-i?
– Întăi de aprelieee, ia zîceţ’: ce făceam noi de întăi aprelie de doi ani încoa’? Ia să vedem, vă măi amintiţ’? >- Ne scăldaaam, zîcem noi in cor, da’ pe urmă le loam pe coaje di la mamaaa, ‘şi-aminteşte soru-mea.
– Nu vă bate bă, că nu vă spune nima, zîce Mircea. Hai la balta aia di langa Cioeniţa că-i măi mare!
– Da’ nu ne-‘nnecăm?
– Ce-ai mă că-i pînă la genunchiu’ tău, bă fricosule!
Ne dezbrăcarăm la pielea goală, spate-n spate şi, la semnalu’ lu’ Mircea, sărirăm toţ’ trei in baltă ţîpînd şi chiuind. Apa iera rece ca ghiaţa da’ n-aveam noi treaba de asta. Ne aruncăm pe burtă innotand voiniceste, da’ cu coatele si genunchii tîrîndu-ne p’in nămolu’ gros di pe fund, măi băgam şi capu’ su’ apa, cică de-a scufundişu’.
– Iote bă cîţ’ veniră, strigă Mircea incîntat. Hai bă si voi!
Venisă toata gasca noastă, prietenii de joacă: Ilie, Oaie, Dumitru cu sor’sa Măria, Giorgică cu fra’su al mic, Aristica si Costel cu fra’su al mic, George, Mărioara lu’ Gheorghiţa. Ca la un semnal, toţ’ să lăsară cum i-a făcut mă-sa si săriră pe burtă in apa tulbure, stropind malu’bălţî’ cu stropi de apă cu nămol. Toata Cioeniţa răsuna de rîsetele şi chiotele noaste.
– Ba, uite-l pe unchi-tu Aurică, ‘mi zîsă unu’.
Can’ mă uitai pe şuşa-n sus, il văzui pe unchiu’ Aurică, fratele tatii, venea di la servici şi trecea spre casă. Băgai repede capu-n apa tulbure rămînînd cu fundu gol in sus, da’ ce folos, ne văzusă.
– Ieşiţ’ mă afar’, zîsă unchiu şi dădu să să apropie de noi, da’ toţ’ începură să-l stropească şi să lăsă păgubaş. Las’ că vă spun io lu’ nenea şi lu’ leliţa şi o să fie vai de curu’ vost’!
– Las’ vere că nu vă spune, zîsă Mircea aşa , ca să ne măi înbune.
– Ba, ne spune, zîce sor’mea, că de cate ori nu ne-a pîrît… ‘i-un pîrîcios şi jumate! Doamne, ce bătaie mai lom de la mama, frate-meu!
Ieşirăm amîndoi la marginea apii , ne clătiram o ţîră cu apă măi curata din altă baltă de-alături, ne trăsărăm hainele pe noi şi plecarăm morcoviţ’ pe dial in sus. Ne pitularăm din dial de casa noastă, după o tufă de poroambe. La poartă, mama vorbi ceva cu unchiu Aurică, iel plecă, pe urmă mama mînă in curte gîştele cu bobocii care venisără sînguri di pe baltă speriaţ’ de ţîpetele copiilor. Şezui cu sor’mea pitulaţ’ in vîrfu’ coastii păăănă pe sară. Nu măi puteam de frig, dîrdîiam şi, colac peste pupăza, ne măi curgea si nasurile. Io ieram cu gîndu’ numa’ la ce-o sa lom di la mama.
Su’ un stîlp de curent, aproape de tufă, iera o tablă picata di pe stalp, de aia cu cap de mort pe ia. Cand o văzui, o loai, o curbai o ţîră şi mi-o băgai in turu’ pantalonilor.
– Bă frate-miu, hai bă acasă că nu măi pot de foame şi de frig. ‘Om loa noi si cafteală, da’ barem ne-o da cate ceva să mancăm!
Cum ne văzu mama, tremurand ca varga, murdari si pieriţ’ de frică, ne chemă-n casă cu glas mieros. Căpătarăm atunci o ţîrişică coraj şi intrarăm spăşiţ’ in hodaie. Da’ de-abia intrarăm că apucă un bătător din ăla din nuiele-‘mpletite şi-i trasă vreo doo soră-mi, aşa, măi cu milă. Cîn’ mă altoi şi pe mine o data, cu săte peste cur, tabla din nădragi sună ca un fund de tigaie spartă. Mama ramasă mirată, crezu ca n-aude bine şi-m’ mai trasă una-ndesată cu bătătoru’ la cur. Rămasă mută de mirare cand auzî, intră la bănuieli şi ‘mi băgă atunci mîna-n nădragi şi scoasă tabla aia cu capu’ de mort, zîmbind intîi aşa, pentru ia, amuzată, apoi izbucnind intr-o cascadă de ras nestăpînit.
Ne lăsă să ne mai liniştim din plans, (mai mult soru-mea decat ieu), să linişti şi mama din rîs, apoi ne pusă masa să mancăm.
Intăi aprelie s-a mai repetat încă doi ani, p’urmă, ne-am lecuit să ne măi scăldăm împreună. De, crescusărăm şi noi măi mari şi ne iera ruşine să ne măi dezgolim unu-n faţa altuia.
– Nu, mamă, zîsărăm noi, uitîndu-ne unu’ la altu’ cu tîlc.
– Bine, bine, aveţ’ grije, c-am loat bătător nou din bîlci şi-l rup pe spinarea voastă! Tu, imi zîce mama, ia nuieluşa asta să mîi bobocii, da’ sa nu-i loveşti ca-s mici si iei !
Ieşirăm pe poarta in spatele gîştelor cu boboci, care, incepură să să răsfire pe zoana şuşelii, ciugulind iarba crudă. Le adunai grămadă şi le mînarăm pe drumu’ cimentat din capu’ coloniii. Cotirăm pi lînga casa lu’ Dineţu cu oichii in patru sa nu vie vro maşina şi dupa vro sută de paşi intrarăm pe valea Cioenitî’.
Cioeniţa, iera un pîrîiaş de-l treceai cu picioru’, cu apa sărată,cu pete de ţiţei di la sondele di pe vale-n sus. Pe dialu’ din stînga Cioeniţî’, ‘i-o pădurice tinără de stejar, iar la poalele iei îs numa’ smîrcuri de apă cu ţipirig şi iarbă mare si grasă. Mînarăm bobocii intr-acolo si zărirăm pi su’ coastă o sumedenie de tămîioare si bozoţăi.
– Uite frati-meu ce de floricele, hai sa culegem sa-i ducem si mamii, zîce sor’mea.
Strînsărăm doo buchete mari, le pusărăm pe iarbă si rupsăi pe urmă un mănunchi mare de ţipirig. ‘I dădui jumate lu’ sor’mea si ne pusărăm să le-mpletim ca pe codiţăle fetelor. Mie nu mi să prea îndemîna la-mpletit da’ sor’mea, cu deştuţăle elea mici ale iei, făcu o coada mare si frumoasă. A mea ieşisă ca dracu’, strîmbă si boccie. Un boboc, al măi mic de tot, care ieşisă ultimu’ din ou, trăgea de mama focului de-un ţipirig care să încapăţana să să rupă. Can’ trasă măi tare, să rupsă şi bobocu căzu-n fund, ţîpand ca o trompeţîcă. Noi rîdeam ţînîndu-ne de burtă.
– De ce radeţ’ mă? Iera Mircea, văru’ nost’, copilu’ lu’ tata Ion, fratele mamii care iera măi mare ca mine cu trei ani. – De bobocu’ ăsta, Mircea, uita-te si tu ce nătăfleţ îi!
– Ie mic si iel, d’aia, zîce Mircea. Bă, voi ştiţ’ ce zî-i az’?
– Mţu, strîmbarăm noi din nas. Ce zî-i?
– Întăi de aprelieee, ia zîceţ’: ce făceam noi de întăi aprelie de doi ani încoa’? Ia să vedem, vă măi amintiţ’? >- Ne scăldaaam, zîcem noi in cor, da’ pe urmă le loam pe coaje di la mamaaa, ‘şi-aminteşte soru-mea.
– Nu vă bate bă, că nu vă spune nima, zîce Mircea. Hai la balta aia di langa Cioeniţa că-i măi mare!
– Da’ nu ne-‘nnecăm?
– Ce-ai mă că-i pînă la genunchiu’ tău, bă fricosule!
Ne dezbrăcarăm la pielea goală, spate-n spate şi, la semnalu’ lu’ Mircea, sărirăm toţ’ trei in baltă ţîpînd şi chiuind. Apa iera rece ca ghiaţa da’ n-aveam noi treaba de asta. Ne aruncăm pe burtă innotand voiniceste, da’ cu coatele si genunchii tîrîndu-ne p’in nămolu’ gros di pe fund, măi băgam şi capu’ su’ apa, cică de-a scufundişu’.
– Iote bă cîţ’ veniră, strigă Mircea incîntat. Hai bă si voi!
Venisă toata gasca noastă, prietenii de joacă: Ilie, Oaie, Dumitru cu sor’sa Măria, Giorgică cu fra’su al mic, Aristica si Costel cu fra’su al mic, George, Mărioara lu’ Gheorghiţa. Ca la un semnal, toţ’ să lăsară cum i-a făcut mă-sa si săriră pe burtă in apa tulbure, stropind malu’bălţî’ cu stropi de apă cu nămol. Toata Cioeniţa răsuna de rîsetele şi chiotele noaste.
– Ba, uite-l pe unchi-tu Aurică, ‘mi zîsă unu’.
Can’ mă uitai pe şuşa-n sus, il văzui pe unchiu’ Aurică, fratele tatii, venea di la servici şi trecea spre casă. Băgai repede capu-n apa tulbure rămînînd cu fundu gol in sus, da’ ce folos, ne văzusă.
– Ieşiţ’ mă afar’, zîsă unchiu şi dădu să să apropie de noi, da’ toţ’ începură să-l stropească şi să lăsă păgubaş. Las’ că vă spun io lu’ nenea şi lu’ leliţa şi o să fie vai de curu’ vost’!
– Las’ vere că nu vă spune, zîsă Mircea aşa , ca să ne măi înbune.
– Ba, ne spune, zîce sor’mea, că de cate ori nu ne-a pîrît… ‘i-un pîrîcios şi jumate! Doamne, ce bătaie mai lom de la mama, frate-meu!
Ieşirăm amîndoi la marginea apii , ne clătiram o ţîră cu apă măi curata din altă baltă de-alături, ne trăsărăm hainele pe noi şi plecarăm morcoviţ’ pe dial in sus. Ne pitularăm din dial de casa noastă, după o tufă de poroambe. La poartă, mama vorbi ceva cu unchiu Aurică, iel plecă, pe urmă mama mînă in curte gîştele cu bobocii care venisără sînguri di pe baltă speriaţ’ de ţîpetele copiilor. Şezui cu sor’mea pitulaţ’ in vîrfu’ coastii păăănă pe sară. Nu măi puteam de frig, dîrdîiam şi, colac peste pupăza, ne măi curgea si nasurile. Io ieram cu gîndu’ numa’ la ce-o sa lom di la mama.
Su’ un stîlp de curent, aproape de tufă, iera o tablă picata di pe stalp, de aia cu cap de mort pe ia. Cand o văzui, o loai, o curbai o ţîră şi mi-o băgai in turu’ pantalonilor.
– Bă frate-miu, hai bă acasă că nu măi pot de foame şi de frig. ‘Om loa noi si cafteală, da’ barem ne-o da cate ceva să mancăm!
Cum ne văzu mama, tremurand ca varga, murdari si pieriţ’ de frică, ne chemă-n casă cu glas mieros. Căpătarăm atunci o ţîrişică coraj şi intrarăm spăşiţ’ in hodaie. Da’ de-abia intrarăm că apucă un bătător din ăla din nuiele-‘mpletite şi-i trasă vreo doo soră-mi, aşa, măi cu milă. Cîn’ mă altoi şi pe mine o data, cu săte peste cur, tabla din nădragi sună ca un fund de tigaie spartă. Mama ramasă mirată, crezu ca n-aude bine şi-m’ mai trasă una-ndesată cu bătătoru’ la cur. Rămasă mută de mirare cand auzî, intră la bănuieli şi ‘mi băgă atunci mîna-n nădragi şi scoasă tabla aia cu capu’ de mort, zîmbind intîi aşa, pentru ia, amuzată, apoi izbucnind intr-o cascadă de ras nestăpînit.
Ne lăsă să ne mai liniştim din plans, (mai mult soru-mea decat ieu), să linişti şi mama din rîs, apoi ne pusă masa să mancăm.
Intăi aprelie s-a mai repetat încă doi ani, p’urmă, ne-am lecuit să ne măi scăldăm împreună. De, crescusărăm şi noi măi mari şi ne iera ruşine să ne măi dezgolim unu-n faţa altuia.
radhoo — 21 iunie 2008 @ 2:10 pm
Ce vremuri nea Costache… acuma se merge la strand, sa arate lumea cate lanturi are…
crisatcross — 22 iunie 2008 @ 8:18 pm
Delicios!
Cristal — 22 iunie 2008 @ 8:46 pm
Sunt minunate momentele jocurilor si nazdravaniilor din copilarie! Limbajul încărcat cu exprimari poznase imi provoaca rasul. :))
irecafa — 23 iunie 2008 @ 2:42 pm
la strand… lumea se duce in caraiibe :), copii de azi nu mai au o copilarie asa frumoasa
Anemari — 8 iulie 2008 @ 1:45 am
Articolele scrise de dumneavoastra as jura ca sunt scrise de Creanga. Tot citind imi aduc aminte de copilarie si rememorez evenimente, chipuri…parca era mai frumos atunci cand stateam la tara si alergam dupa gaini pe la poarta, cand ieseam seara la poarta vecinului sa stam de taina si ne strangeam ditamai gasca si desi inghetam de frig nu ne lasam dusi acasa decat cu prezenta bunicilor, cand mancam gris cu lapte ori chiselita, cand mergeam pe camp si ne uitam cum pasteau vacile iar noaptea cand ajungeam in pat, dormeam dusi. Acum totul e schimbat, desi mai exista bunici si tara, vatra, porti, iarba, vaci, campuri, se merge pe modernizare, stam la calculator cu orele si ne distrugem ochii, copii se uita la televizor si stramba din nas la mancarurile de casa, preferand chipsurile si alte chimicale. E trist ca ce am trait eu in copilarie parca e din alta era, ca sa nu mai vorbesc de copilaria parintilor si a bunicilor care pare dintr-o poveste.